Obrazul celălalt al poeziei
Jumătate din viaţa tăinuită a poemelor lui Mircea Bârsilă din volumul Scutul lui Perseu, 1993, se desfăşoară sublunar sau subteran, clocotind de energii ascunse sau ajunse pe punctul de a face implozie din cauza presiunii exercitate de memoria afectivă. Este obrazul celălalt al poeziei, care intră în rezonanţă cu acel paysage d’âme pe al cărui efect mizează de obicei poetul; este în acelaşi timp simbolul central al germinaţiei oarbe, al senzualităţii nereţinute, al bărăganului selenar, al tablourilor austere, al „duhului şerpesc” din primul volum (Obrazul celălalt al lunii, 1982), al „zestrei materne” sau al cântării seminţelor din Argint galben, 1988, dar şi al unduirilor tot mai elegiace ce susţin mito-grafia structurilor antropologice din universul poetic din celelalte volume.
E de mirare cât de puţin circulă numele lui Mircea Bârsilă în gura colegilor de generaţie, chiar dacă pana criticii i-a consemnat destul de corect căutările. Cu atât mai mult cu cât poetul, izolat până acum într-o provincie ostilă, are respect suveran pentru poezie, publicând rar. Se poate spune că el a ieşit cu adevărat din izolare abia odată cu venirea sa în redacţia revistei „Calende”. Alături de Nichita Danilov, un auster în expresie, sau de Marin Lupşanu, un rapsod modern al satului de câmpie, Mircea Bârsilă este unul din poeţii destul de rari din ultima vreme care au presimţit şi au încorporat în poem filonul unei sensibilităţi nealterate, pseudo-idilică şi pseodo-sentimentală (pe alocuri, anti-idilică şi anti-sentimentală), un filon al energiei vitale, părăsit, din păcate, de timpuriu de tânărul Ion Alexandru. De unde şi predilecţia pentru pastel şi elegie; scepticismul naiv şi autoironic din primul volum îşi întoarce acum săgeţile spre lumea din afară, a satului în care spiritul agresat, înstrăinat, îşi caută o albie. Dezrădăcinatul devine el însuşi purtătorul unei ordini ancestrale pe care o depistează simplu, rudimentar, cu o bucurie abia disimulată. Uşor discursiv în demersul său, poetul se înfruptă cu nesaţ din universul insolit al comparaţiilor, preluate direct din realitatea rurală: „ca un berbec”, „ca o tocilă”, „aidoma unei turme de oi în care a intrat strechea” etc. În ce priveşte capacitatea de a înregistra materialitatea lumii pe care a remarcat-o Alex. Ştefănescu, ea trebuie pusă în legătură cu atitudinea naturală pe care poetul o are faţă de scris, conceput ca un fel de exerciţiu de acceptare a morţii: