Încă din anii terorii ideologice comuniste, Universitatea “A. I. Cuza” a avut şansa de a sta mult mai bine decât capitala cu libertatea de gândire necesară formării tineretului studios. E suficient să ne gândim la excepţionalele volume publicate de Alexandru Husar, de Constantin Ciopraga şi de Petru Ursache a căror erudiţie, în ciuda atâtor oprelişti, reuşea să se menţină la nivelul universităţilor vestice. În anii când lucrările ştiinţifice ale lui Mircea Eliade erau scoase cu îndârjire din planurile editurilor româneşti, aceşti admirabili universitari ieşeni îl prezentau studenţilor pe marele istoric al religiilor după ediţiile  franceze ale cărţilor sale obţinute cu mari sacrificii. Scriind despre Camera Sambo imaginată de Eliade, profesorul Petru Ursache subscrie de la bun început unei teze eliadeşti referitoare la iniţiere (v. Encyclopedia of Religion, 16 vol., NY, MacMillan, 1987, Mircea Eliade – editor in chief). Anume că omul, în decursul existenţei sale, poate ajunge la modificarea fundamentală a condiţiei sale existenţiale. În Micul tratat de estetică teologică, profesorul emerit al Universităţii “A.I.Cuza” precizează referitor la iniţierea în credinţa creştină că “ajutat de duhul căutării” omul religios “învaţă să vadă” semnele “care-i sînt trimise pe cale suprafirească” (P. Ursache, Mic tratat de estetică teologică, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2009, p.93). Încă din anii când lui Eliade abia i se publicaseră în româneşte vreo trei volume din cele patruzeci pe care le scrisese în domeniul istoriei religiilor, Petru Ursache medita într-un eseu amplu şi extrem de bine documentat la ideea modificării condiţiei existenţiale a lui homo religiosus produsă de cufundarea în apă. Citându-l pe Eliade din Traite d’histoire des religions (tradusă si publicată abia după căderea comunismului), el arătase în Trei ipostaze poetice ale mării cum eficacitatea apei ca element regenerator nu este străină de actualizarea gestului de ivire a lumii din apele primordiale (P. Ursache, Eseuri etnologice, CR, Bucureşti, 1986, p.96-129). După renumitul istoric al religiilor, gândirea mitică are darul să “dramatizeze câte un simbol, făcându-l capabil să renască”(Limbajele secrete, 1938).