MARIANA SENILA-VASILIUDe la Bistriţa la Hurezi

Joi, 28 iulie 1993
Miercuri au venit la Bistriţa nişte măicuţe de la mânăstirea Cârcea, de lângă Craiova, de au luat moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul să le scoată în prcesiune din cauza secetei celei cumplite care s-a abătut anul ăsta asupra sudului ţării. În timp ce în Ardeal şi Moldova ploaia nu conteneşte, pământul din sudul ţării e crăpat şi  uscat ca iasca. Imaginea câmpurilor de porumb pălit arătată la televiziune e dezolantă. Sistemul de irigaţii a dat faliment şi cum ajutor nu pare să vină decât de la Cel-de-Sus. De disperare, ca în plin Ev Mediu, au fost scoase moaştele în procesiune, iar boziile au dansat invocând ploaia.
Pe la miezul nopţii am fost trezită din somn de prietena mea care era speriată de bătaia necontenită a clopotelor. Ne-am dumirit când a fost adusă în camera noastră, să doarmă în al treilea pat, maica Adriana, o zdrahoancă de maramureşeancă de loc de la Rohia, care de îndată ce a pus capul pe pernă a început a sforăi precum un husar. Stam cu urechea aţintită aşteptând momentul când se va prăbuşi patul cu măicuţa cea rotofeie, lucru pe care îl păţisem eu însămi cu toate kilogramele mai puţine decât ale călugăriţei.Paturile erau noi, mirosind încă a brad proaspăt jeluit, însă dintr-o neghioabă economie, picioarele le erau prinse într-un singur şurub, ceea ce le făcea să se desfacă precum picioarele puiului Bambi când alunecă pe gheaţă.
Patul a rezistat, iar dimineaţa singura preocupare a maicii Adriana era să găsească o oglindă în care să-şi potrivească podoaba monahală a capului. Negăsind „cotătoare”, cum i se zice oglinzii în Ardeal, a trebuit să se mulţumească cu palida răsfrângere a imaginii ei în fereastră. Însă tot şi-a potrivit cu îndelungă grijă şi răbdare tivitura albă de dedesubtul maramei negre, să-i vie ca o scriitură pe ovalul rumen al obrazului. Sărită bine de şaizecei de ani, maica Adriana tot zicea ceva de moarte, dar după râsul sănătos ce-i dezvelea strungăreaţa, după vioiciunea mişcărilor şi după pofta cu care mânca se vedea bine că numai la lumea de dincolo nu-i era gândul.
Pe la amiază, după ce mai făcusem o acuarelă a mânăstirii şi una a bolniţei, am nimerit la masă taman lângă măicuţele de la Cârcea, de astă dată însoţite de preot, de un student la teologie şi un „civil”, căruia i se adresau cu „Profesore”.

2011-07-19T16:00:00+03:00