Asupra provenienţei meşterului zugrav există opinii contradictorii. După unii, pictorul ar fi fost român, însă stilul îl arată cel puţin a fi fost şcolit în Occident. După alţii, el ar fi un dalmaţian de religie ortodoxă, influenţat de maniera italiană. Până la urmă ceea ce îl interesează pe privitor este calitatea picturii, chestiunea provenienţei meşterului “zugrav de subţire”, cum hotărâse poznaşul Mavrogheni să se numească pictorii spre a-i deosebit de “zugravii de gros”, adică de spoitori, rămâne în seama disputelor între istoricii artei. Libertatea cu care este executată fresca de la Sântă Mărie Orlea, largheţea în tratare şi prospeţimea picturii îmi plac. Din păcate, atunci când fosta biserică ortodoxă a fost transformată în biserică reformată, varul cu care a fost acoperită fresca a degradat-o şi cu excepţia câtorva scene relativ bine conservate, în rest pictura e umbra fantomatică a imaginilor de odinioară.
Cu deosebire atrag atenţia scenele cu “Descoperirea Sfintei Cruci”, cu expresivul portret al împărătesei Elena, “Naşterea Fecioarei” şi friza scutierilor de o excepţională calitate artistică rivalizând cu arta modernă prin viziunea artistică. Culorile reci adaugă un plus de austeritate interiorului. În rest, domină un aer trist, de abandon. Însoţitoarea îmi spune că, după revoluţie a venit nu mai ştiu ce contesă unguroaică, descendentă a familiei de grofi Kendefi să vadă palatul şi biserica, iar un văr al ei, Miklosy, s-a dus chiar până la cetatea Colţ, ridicată şi ea tot de cnezii Cânde. Au recunoscut astfel, fără voia lor, descendenţa din stirpea românească a Cândeştilor. Am urcat şi în clopotniţă răsfăţându-mă cu priveliştea, dar unde am dat şi peste acele ferestruici cu ancadramentul în piatră şi cele două colonete a căror formă îngemănată anunţă apariţia goticului transilvan. La ieşire i-am dat femeii “atenţia” de care atât de mulţumită a fost încât ne-a întrebat dacă nu vrem cumva să şi filmăm. După care am plecat la Densuş.
Ploaia s-a ţinut scai de noi şi nu ne-a păsuit nici în scurta oprire la Densuş. Iar întrebatul la cine e cheia bisericii, iar aşteptatul în ploaie cu hainele trase pe cap ca să nu ne udăm, iar povestea cu “atenţia”. Am zăbovit mai mult în biserică studiind de astă dată pe îndelete pictura care mă fascinase atunci când am văzut-o întâia dată, dar şi pietrele inscripţionate prinse în zidărie. De s-ar desface în bucăţi bisericile din Haţeg în care au fost încastrate pietrele tombale de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, arheologii ar da peste un adevărat tezaur epigrafic roman datorită căruia ar umple multele necunoscute din istoria acestor locuri.
Cu toate dimensiunile sale modeste – naosul pătrat are latura de doar şase metri – exteriorul bisericii de la Densuş pare monumental. Deh, pârdalnicul joc al proporţiilor care păcăleşte ochiul făcând să pară monumentale construcţii mici, şi pe cele mari când sunt prost gândite să pară dezechilibrate şi greoaie. Biserica e construită în întregime în piatră, inclusiv acoperişul, ceea ce îi dă un aer ciudat. Densuşul îmi place tocmai pentru nonconformismul construcţiei, pentru spiritul de improvizaţie şi nonşalanţa cu care, pe absida estică, au fost plasaţi cei doi lei în piatră grosolan sculptaţi, ce-i încadrează în acelaşi tip de artă provincială precum metopele de pe monumentul de la Adamclisi. Trei basoreliefuri în piatră cu foarte cunoscuta imagine a Cavalerului trac, de astă dată încastrate în pilaştrii din interiorul bisericii, au aceeaşi provenienţă. Într-unul dintre piloni este încastrată piatra tombală a generalului Longinus, cel care la vrerea imperială a ras de pe faţa pământului Sarmizegetusa Regia.
Deşi e duminică dimineaţa, la slujbă nu-s decât preotul, crâsnicul şi doi bărbaţi care ne studiază ca pe nişte ciudaţi în timp ce dăm ocol neobişnuitei fresce de la Densuş. Apar ceva mai târziu două ardelence zdravene zorind să prindă slujba. În veşmintele lor creţe şi înfoiate semănau cu două poloboace ce se rostogolesc prin ploaie.
Forma ciudată a bisericii, cu destule adaosuri făcute în timp, cu acoperişul de lespezi pe care se aţin cei doi lei, cu asimetria construcţiei făcute din amestec de piatră făţuită, cam grosolan ce-i drept, şi bolovani de râu, a intrigat întotdeauna şi a dat cep fanteziilor interpretative, unii văzând în ea chiar un templu păgân. Datarea ei este incertă, unii plasând-o în secolul al IX-lea, alţii abia în veacul al XIII-lea. Totul e făcut să deruteze la această biserică, de la formă la improvizaţia arhitecturală şi până la frescă.
Pictura interioară e neconformistă încălcând canoanele bizantine. Cea mai izbitor-expresivă e imaginea Sfântului Bartolomeu, omniprezent în pictura occidentală şi foarte rar în cea ortodoxă. E înfăţişat ţinând într-o mână cosorul cu care a fost jupuit, iar în cealaltă purtând într-un băţ azvârlit pe umăr pielea jupuită. Puritatea liniei trasate parcă dintr-o singură mişcare aminteşte de desenul acrobatului lui Picasso. În pandant, pe faţa celuilalt pilastru este pictată Sfânta Marina omorând cu ciocanul un drac. Reprezentarea aminteşte de pictura catalană sau de pictura romanică de la Tavant, din Franţa. În realitate, pictura nu a fost influenţată de nimic şi seamănă doar cu ea însăşi, dar modul servil şi oarecum depreciativ cu care este tratată arta românească ca inferioară artei altor ţări a creat acest fel de a face referiri la monumente şi opere de aiurea cu care ne certificăm calitativ propriile creaţii artistice. Amară lecţie din care continuăm să nu învăţăm nimic. În livada de pruni din jurul bisericii, trunchiurile copacilor aplecaţi în toate direcţiile umplu spaţiul de mişcare.
Sperând într-o îmbunare a vremii, plecăm prin Râu de Mori spre cetatea Colţ. Drumul, pe care îl ştiam un infern de hârtopape şi gropi, a fost între timp asfaltat şi duce până la poalele dealului cetăţii. Prin peticul de cer care s-a deschis, negurile urcă povârniştul muntelui, deasupra căruia se înalţă fantomatice ruinele cetăţii Colţ. De urcat la cetate pe vremea asta, nici pomeneală, panta e pieptişă, iar pietrele alunecoase se desprind cu uşurinţă, aşa că ne mulţumim cu spectacolul deloc de dispreţuit al ruinelor fumegânde văzute din vale. După o vizită făcută în România, când Jules Verne a trecut prin Bucureşti, Curtea de Argeş şi prin alte locuri, scriitorul a ajuns şi în Haţeg. Invitaţia i-a fost făcută de Luiza Muller, născută Teutsch, de loc din Homorod, care zăbovind mai mult timp în Franţa, la Amiens, l-a cunoscut printr-o verişoară pe romancier. Urmaşii Luizei Muller au lăsat să se înţeleagă că între cei doi a fost mai mult decât o prietenie… Urmarea concretă a vizitei în Haţeg a romancierului a fost romanul “Castelul din Carpaţi”.
Haţegul e un tărâm aparte, desprins parcă din altă lume atât în ceea ce priveşte natura, cât şi oamenii cu obiceiurile lor. În călătoriile făcute de Nicolae Iorga prin Transilvania şi Banat, istoricul a trecut şi prin Haţeg, a vizitat biserica din Densuş pe care o defineşte ca fiind “fără pereche în românime”. “Spiritul care a îndemnat la alcătuirea acestor neaşteptate jucării (sic!) e acela care pleacă din monstruoasa şi grosolana grămădire de bolovani şi de pietre răzleţe care e biserica din faţă“, scrie istoricul. Din păcate, cu toată erudiţia, gustul său în materie de artă este discutabil, ceea ce îl face uneori să calce strâmb în aprecierile sale. E drept că şi gusturile în epocă erau cu totul altele decât cele de astăzi, însă eşti rău impresionat când vezi cum vorbeşte despre buna pictură a lui Popa Simion Zugravul ot Piteşti realizată la 1789 ca o “biată catapeteasmă“. Mai interesantă decât descrierea făcută de Iorga vechilor monumente din Haţeg este observaţia făcută asupra unei mici părţi a populaţiei de aici care trăia în completă izolare de restul lumii, ferindu-se orice contact cu alţii. Atunci când vreunul din aceia întâlnea vreum om străin, o lua la fugă strigând “Ţâpă neagra-n sat”, ba adaugă savantul, această populaţie ar fi vorbit o limbă neînţeleasă de ceilalţi localnici. Însă după ce vorbeşte despre acea populaţie izolată din munţii Haţegului precum tribul șavanţilor din jungla Amazonului, care nici ei nu acceptă atingerea cu alţi semeni şi care îi ucid cu măciuca dacă se apropie de ei, istoricul uită să scrie un epilog al sorţii lor.
Facem un mic ocol cu maşina pe la poalele crestei stâncoase pe care stă cetatea cnezilor Cânde ca s-o vedem şi din partea cealaltă, din avalul râului. Ce poţi spune despre un spectacol ca acesta? Stâncă sură şi colţoasă, vegetaţie sălbatică, neguri, cer – prăpastie, adânc – înalt, abrupt, sumbru, vertij, verde închis, trunchiuri de copaci, unele în picioare, altele prăbuşite, inaccesibil, tot neputincioase aglomerări de cuvinte din care mintea trebuie să recreeze imaginea. Pe când ne pregăteam să ne pozăm dintr-un unghi din care să se vadă cetatea, ca la comandă, soarele ne trimite o rază. Din dosul ruinelor se târâie o negură, ceea ce face totul foarte romantic, un pic a la pictura neamţului Kaspar David Friedrich, niţel byronian, un pic nu mai ştiu cum…
Înainte de plecare ne oprim pentru scurt timp şi la biserica de peste drum de cetate, biserica Colţ. De când am trecut ultima dată pe aici, lucrurile nu s-au îmbunătăţit în niciun fel. Considerată, alături de Vodiţa, cea mai veche biserică din arealul românesc, pomenită ca atare în toate volumele de istorie a artelor, ruinarea bisericii de la Colţ e din ce în ce mai profundă. Urmele de balegă proaspătă din pronaos arată la ce serveşte azi sacra dărăpănătură, la adăpostitul vacilor când plouă. Pictura din turn se degradează de la o zi la alta, iar din imaginea lui Hristos Pantocrator nu se mai distinge decât o urmă abia perceptibilă. “Sont morts les batisseurs…” Pretutindeni în ţară e o adevărată furie de construire de noi biserici, turnate din beton sau încropite din bolţari, toate urâte foc, asta în timp ce de bătrânele lăcaşuri creştine, ridicate cu trudă în vremi de restrişte nu se mai ocupă nimeni. Şi ce caz se face de ortodoxie şi de vechimea credinţei pe pământul românesc…
După cetatea Colţ şi trista rămăşiţă a ctitoriei cnezilor Cânde din Haţeg ne îndreptăm spre Strei, un monument religios foarte apropiat ca stil arhitectural de biserica din Densuş. Ploaia s-a înteţit şi toacă mărunt parbrizul împiedicându-ne să ne bucurăm de priveliştea peisajului atât de special în Haţeg. Nu ne mai facem niciun fel de iluzii că ea s-ar putea opri şi ne continuăm drumul. Lângă biserică e o porumbişte şi alături, casa preotului. Preoteasa vine şi ne deschide biserica. Lui Sorin, plictisit de monotonia bisericilor de sub poala sudică a Carpaţilor, i-a cam pierit graiul şi e numai ochi. Mă bucur imens să revăd pictura care mi-a rămas la suflet din dăţile trecute. Numai pictura de la Densuş şi Crişcior mi-a mai plăcut atât de mult. Din cauza zăbranicului de umbră pus de ploaie, dar şi din cauza ferestrelor mici, înăuntru e întuneric, aşa că m-am înarmat cu o lumânare la a cărei lumină studiez detaliile. Şi aici au lucrat tot trei meşteri, ca la Densuş. Ce face deosebită pictura de la Strei este prezenţa întâiului autoportret din arta românească, a meşterului Grozie sau Brozie, un meşter zugrav dalmat (s-a semnat Iovan şi nu Ioan, cum ar fi făcut-o un român) care s-a înfăţişat în altar, îngenuncheat ca un dreptcredincios şi supus al bisericii. Până la autoportretul lui Pârvu Mutu Zugravul de la Filipeştii de Pădure, mai va să treacă binişor peste trei secole, dar acela s-a autoportretizat ca pictor, cu bolul de culoare într-o mână şi cu pensula în cealaltă. Două sute de ani mai târziu, Luchian s-a înfăţişat, ca un omagiu adus meşterilor de odinioară, în aceeaşi manieră, cu pensula în mână. El şi-a intitulat autoportretul cu modestie: “Un zugrav”. Paşii în laicizarea picturii româneşti au fost lenţi şi lipsiţi de spectaculozitate, dar legătura dintre generaţii a fost mereu prezentă.
Numele celorlalţi pictori de la Strei nu se cunosc, ceea ce îi deosebeşte pe anonimi este însă stilul distinct de reprezentare a figurilor şi modul de a zugrăvi. Meşterul cunoscut sub denumirea de “pictorul bărbilor despicate” şi al ochilor migdalaţi, provenea probabil dintr-o şcoală occidentală sau fusese şcolit în Italia. Maniera lui de a picta ochii este izbitor de asemănătoare cu cea a lui Giotto. Tipologia fizionomiilor nu e românească, după cum nu e autohton nici modul de a purta barbă al românilor, ci seamănă mai mult cu moda apuseană de a-şi despărţi barba în două, de unde i se şi trage numele de “pictor al bărbilor despicate”. Încondeierea contururilor şi subtilitatea cromatică, dragostea pentru detalii îl arată a fi un meşter zugrav de primă mână. Cel de-al treilea pictor de la Strei, cel care a pictat nava bisericii, pare mai preocupat de redarea volumelor şi de bogăţia decorativă a veşmintelor. Stilistic, este oarecum apropiat de ceilalţi doi, ceea ce presupune că e vorba tot despre un meşter zugrav peregrin, fie occidental, fie şcolit poate în Lombardia, care se muta din loc în loc după comenzile ce le avea. Pictura de la Strei demonstrează mobilitatea artistică a zonei ortodoxe transilvane. Despre biserica de la Strei se crede că ar fi fost pictată şi în exterior, ceea ce ar plasa-o înaintea bisericilor din Moldova lui Petru Rareş. Din păcate, prea puţinele urme de tencuială colorată de la exterior nu îngăduie o imagine a ceea ce va fi fost la origini biserica.
Lipa-lipa prin ploaie, zdup în maşină, un oftat de adâncă satisfacţie estetică şi hai la Strei Sângiorgiu, care-i doar la o azvârlituă de băţ. N-avem noroc, preotul a plecat cu zece minute în urmă la o pomană, aşa că ne mulţumim cu un ocol exterior dat bisericii şi cu imaginea maiestuosului jilţ de marmură roman, destinat probabil unui înalt personaj, poate chiar împăratului, adus aici tot de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Sic transit… Lăsăm cu părere de rău în urmă ctitoria jupanului Cândreş şi al jupâniţei Nistora şi la drum întins către Sarmizegetusa Regia.
More occidentali, Nadi a estimat după distanţă că până la Sarmizegetusa Regia vom parcurge drumul în două ore. Kilometrul românesc este însă dublu din cauza relei stări a drumului. Am zâmbit ironic la auzul entuziastului anunţ, dar ce a urmat mi-a depăşit chiar şi mie “aşteptările”, în loc de drum prost am dat peste unul catastrofal. Cel puţin ultimii 14 kilometri i-am parcurs în două ceasuri şi jumătate, mergând doar în viteza întâia, dându-ne jos din maşină la scurte intervale, ba să înlăturăm bolovanii din drum, ba astupând gropile, ba punând pietroaie sub roţile maşinii. Mă durea sufletul auzind toba râcâindu-se de pietre şi botul maşinii izbindu-se de bolovani. Gimnastica extremă şi foamea – era cinci după-amaiază şi de dimineaţă nu pusesem nimic în gură – l-au făcut nervos pe Sorin care a pornit o filipică deopotrivă împotriva dacilor şi a romanilor. Experţi nevoie mare îi ţineam hangul, însă ipotezele noastre, mai corecte ori mai năstruşnice nu ţin de foame şi nici de oboseală.
Pe la vreo 17,30 – 18,00, maşina s-a înecat ca ţiganul la mal. “De aici nu mai putem înainta”, a conchis sec şi fatalist Nadi. Eu, zgâindu-mă prin geamul plouat al maşinii trag altă concluzie: “Nici nu trebuie, am ajuns!” Uitându-se la coasta pieptişă a dealului, odată ce-l aud pe Sorin: “Şi trebuie să urcăm dealul ăsta?” Îl asigur că altă modalitate de a ajunge la cetatea dacică nu-i, ceea ce declanşează altă filipică la adresa romanilor.
Peisajul e parcă din altă lume, muţenia muntelui ca şi negurile care se târâie printre fagii înalţi şi drepti ca nişte coloane, înfioară. Puţina lumină care răzbate slab prin stratul gros de nori e lingav-cenuşie, ca de pucioasă. Împâclite de neguri, contururile fagilor par niște umbre. Fiecare picătură de apă care cade pe frunze în liniştea aceea neliniştitoare te face să tresari, iar zborul brusc al unei păsări ce ţâşneşte din vreun tufiş sperie. Până la urmă, Sorin îmi pune frontal întrebarea ce-l chinuie: “Doamnă, pe aici sunt urşi?” “Presupun că da”, îi spun şi de atunci se tot uită pieziş la tufişurile pe lângă care trecem tresărind la cel mai mic zgomot.
Visasem o Sarmizegetusă însorită, aşa cum o văzusem întâia dată şi am dat peste o privelişte mohorâtă înecată în ploaie şi neguri, însă pe mine nu mă dezarmează. Ce vedem acum nu-i decât o altă faţă a cetăţii, tristă şi deprimantă, aşa cum va fi arătat după dărâmarea ei de către detaşamentul patru al Legiunii Flavia Felix, condusă de generalul Longinus. Distrugerea Sarmizegetusei a avut un impac invers decât l-au dorit romanii, din moment ce din ordinul lui Traian li s-a înălţat dacilor un monument care în loc să-i dea uitării i-a eternizat în memoria omenirii. La fel, mitul regelui dac şi al poporului său ce nu se temea de moarte a rezistat acolo unde piatra a cedat. Voind să-i învingă pe daci, Traian a creat de fapt un nou popor. Totul în victoria asupra dacilor s-a dovedit paradoxal, atât în formă, cât şi în esenţă, din moment ce în locul capitalei dărâmate, Hadrian a ridicat o nouă capitală în care a încorporat numele celei vechi – Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
La Sarmizegetusa nu-i nimic spectaculos de văzut. Din marele templu, ca la copacii tăiaţi, n-au rămas decât bazele coloanelor. Dacă în alte ruine se păstrează resturi de coloane prăbuşite, la Sarmizegetusa nu-i de găsit nici măcar un singur fus de coloană, toate au dispărut cu desăvârşire. Unde? Din dărâmăturile Ulpiei Traiana Sarmizegetusa, localnicii au folosit pietrele la construcţia caselor, dar la Sarmizegetusa Regia cu excepţia acelor rădăcini de piatră, a cadranului solar nimic altceva nu s-a păstrat. Dificultatea recuperării materialelor, greu de transportat, ca şi distanţa mare până la localitatea cea mai apropiată desfid ideea refolosirii lor în construcţii. Prin preajmă, nici urmă de resturi de coloane. Dispariţia lor rămâne un mister de nedezlegat. Pur şi simplu le-a înghiţit neantul.
Anabasisul cu maşina până la poalele cetăţii, cu toate cârtelile noastre, a fost o simplă plimbare faţă de efortul lui Vasile Pârvan şi al arheologului francez Jerome Carcopino, care au străbătut sălbăticia locurilor până la Grădiştea Muncelului în 1928. În 1920, în condiţii greu de imaginat, profesorul D.M. Teodorescu şi echipa sa de la Universitatea din Cluj tocmai începuseră săpăturile de la Sarmizegetusa Regia. Ele au fost continuate de Constantin Daicoviciu şi de fiul său Hadrian. Cele dezgropate la săpături, printre care vasul ceramic cu de-acum arhicunoscuta inscripţie “Decebalus per Scorilo” au fost mândria Muzeului de Istorie şi Arheologie clujean. După moartea tatălui său, Hadrian Daicoviciu a ajuns directorul muzeului la a cărui îmbogăţire cu artefacte contribuise în mod concret. În 1984 însă, aflând că din ordin “de sus” cele mai preţioase obiecte descoperite la Sarmizegetusa urmau să fie transferate la Bucureşti, de supărare, Hadrian Daicoviciu a făcut infarct şi a murit. Ce-i scăpase arheologului era faptul că dictatorii rescriu întotdeauna istoria după cum vor ei, iar protocronismul era sub Ceauşescu în floare. Se crease o istorie formată din jumătăţi de adevăruri, minciuni şi fantazări, iar bâlbâiala asta semidoctă se cerea susţinută cu probe materiale menite să autentifice scornelile protocroniste şi să legitimeze suprapunerea efigiei meschine a dictatorului peste chipul emblematic al lui Decebal ca urmaş al regelui dac.
Descoperirea la sfârşitul anilor ‘60 ai secolului trecut, la Grameni, în Macedonia, a stelei funerare a veteranului Tiberius Claudius Maximus, pe care, imagistic şi textual se supune că el dusese la Roma capul şi mâna dreaptă ale lui Decebal, a făcut mare vâlvă. La nici un an, în 1970, în Acta Musei Napocensis se şi publicase o comunicare pe această temă. În sfârşit, exista o probă materială despre cum fusese capturat Decebal şi ce se petrecuse cu rămăşiţele sale pământene care întregea şi adeverea scena de pe Columnă. Toate acestea, în loc să-l reducă pe rege la dimensiunea sa pământeană, i-au mărit faima transformându-l într-un personaj legendar. Ca şi în cazul Sarmizegetusei Regia, înfrângerea de moment s-a transformat în victorie asupra timpului.
La Sarmizegetusa nu se merge pentru a admira nişte ruine, ci spre a medita asupra istoriei şi a paradoxurilor cărora le dă naştere. E un exerciţiu care îţi cere să suprapui puţinului rămas ceea ce cumătra asta cu două feţe şi două adevăruri, cel al învingătorului şi cel al învinsului, lasă să se întrevadă, propria-ţi gândire, propria-ţi imaginaţie. Răvăşeala meteorologică, de astă dată a restituit o imagine mai mult apropiată de tragicul adevăr al capitalei dace decât soarele care îmblânzeşte totul cu lumina lui. Ca într-o trezire din vis, vezi mai bine realitatea şi te dezameţeşti din fantazare.
Mi-am condus tovarăşii de drum să vadă ce mai putea fi văzut, inclusiv sanctuarul reconstituit în lemn ca un calendar după proiectul unui arhiteact. La înapoiere, plouaţi şi uzi ca vai de lume, ne-am oprit lângă zidul de la intrare ca să vedem de aproape ce va să însemne celebrul murus dacicus, o construcţie ingenioasă în care pietrele erau legate între ele nu cu mortar, ci cu o pană de lemn numită “coadă de rândunică“. Neclintirea şi trăinicia zidului era astfel asigurată. Vai însă, când ne-am apropiat de zid am descoperit că un fitecine voind să-şi ducă acasă o “amintire” încercase să smulgă cu un levier o piatră din zid. Nu reuşise, dar plesnise piatra, adăugând astfel distrugerilor din antichitate un act de barbarie al prezentului. Cu picioarele băltind în încălţămintea udă leoarcă şi capul în neguri, ca una ce avea oarecare cunoştinţe în materie de istorie şi artă veche, am ţinut ad’hoc o prelegere despre sistemul de construcţie dacic şi despre rezistenţa acestor ziduri, ceea ce l-a făcut pe Sorin să se mire din nou: “Cum, Doamne iartă-mă, au reuşit atunci romanii să ia Sarmizegetusa?”, după care emite o ipoteză privind efectul vinului asupra băştinaşilor daci: “Las’că ştiu eu cum, dacii s-au îmbătat, s-au luat de dace şi au uitat de romani”. Opinia lui neortodoxă ne face să râdem, iar frigul să oftăm după o licoare de prună. Dacică.
Coborâm în viteză muntele, căci s-a întunecat de-a binelea. E trecut de ora 19 şi n-am mâncat nimic de la Sântă Mărie Orlea. Din cauza ploii s-a dus naibii ideea de a face o supă la pachet la un foc de vreascuri. Caut prin bagaj tot ce ar putea fi comestibil, dar e un asemenea haos încât nu găsesc decât pâinea şi brânza. Bune şi astea. Mestecăm ce mestecăm, după care, cu o voce moale, cineva zise: “Imnul, mă!” Pornim pe drumul de întoarcere reluând calvarul de la sosire. Degeaba propun să dormim la Sibiu, Nadi o ţine pe a lui, în acea noapte trebuie să ajungem la Piteşti, pentru că el pleacă a doua zi la Paris. Foamea odată păcălită, după atâta frig şi ploaie îndurate, flăcăii s-au moleşit la căldură şi au început să moţăie. Mi se închid ochii, dar mă aţin să nu aţipesc şi-l ţin de vorbă pe Nadi asupra tezei lui de doctorat. Pricepând el la un moment dat că rostul conversaţiei e să-l ţin treaz, mă asigură că e obişnuit că drumurile lungi de noapte, aşa încât să nu-mi fac griji. Aşa cum prevăzuse, la ceasurile două din noapte am ajuns la destinaţie.
Ferice de cel care, asemeni lui Ulyse a făcut o frumoasă călătorie.
Cu deosebire atrag atenţia scenele cu “Descoperirea Sfintei Cruci”, cu expresivul portret al împărătesei Elena, “Naşterea Fecioarei” şi friza scutierilor de o excepţională calitate artistică rivalizând cu arta modernă prin viziunea artistică. Culorile reci adaugă un plus de austeritate interiorului. În rest, domină un aer trist, de abandon. Însoţitoarea îmi spune că, după revoluţie a venit nu mai ştiu ce contesă unguroaică, descendentă a familiei de grofi Kendefi să vadă palatul şi biserica, iar un văr al ei, Miklosy, s-a dus chiar până la cetatea Colţ, ridicată şi ea tot de cnezii Cânde. Au recunoscut astfel, fără voia lor, descendenţa din stirpea românească a Cândeştilor. Am urcat şi în clopotniţă răsfăţându-mă cu priveliştea, dar unde am dat şi peste acele ferestruici cu ancadramentul în piatră şi cele două colonete a căror formă îngemănată anunţă apariţia goticului transilvan. La ieşire i-am dat femeii “atenţia” de care atât de mulţumită a fost încât ne-a întrebat dacă nu vrem cumva să şi filmăm. După care am plecat la Densuş.
Ploaia s-a ţinut scai de noi şi nu ne-a păsuit nici în scurta oprire la Densuş. Iar întrebatul la cine e cheia bisericii, iar aşteptatul în ploaie cu hainele trase pe cap ca să nu ne udăm, iar povestea cu “atenţia”. Am zăbovit mai mult în biserică studiind de astă dată pe îndelete pictura care mă fascinase atunci când am văzut-o întâia dată, dar şi pietrele inscripţionate prinse în zidărie. De s-ar desface în bucăţi bisericile din Haţeg în care au fost încastrate pietrele tombale de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, arheologii ar da peste un adevărat tezaur epigrafic roman datorită căruia ar umple multele necunoscute din istoria acestor locuri.
Cu toate dimensiunile sale modeste – naosul pătrat are latura de doar şase metri – exteriorul bisericii de la Densuş pare monumental. Deh, pârdalnicul joc al proporţiilor care păcăleşte ochiul făcând să pară monumentale construcţii mici, şi pe cele mari când sunt prost gândite să pară dezechilibrate şi greoaie. Biserica e construită în întregime în piatră, inclusiv acoperişul, ceea ce îi dă un aer ciudat. Densuşul îmi place tocmai pentru nonconformismul construcţiei, pentru spiritul de improvizaţie şi nonşalanţa cu care, pe absida estică, au fost plasaţi cei doi lei în piatră grosolan sculptaţi, ce-i încadrează în acelaşi tip de artă provincială precum metopele de pe monumentul de la Adamclisi. Trei basoreliefuri în piatră cu foarte cunoscuta imagine a Cavalerului trac, de astă dată încastrate în pilaştrii din interiorul bisericii, au aceeaşi provenienţă. Într-unul dintre piloni este încastrată piatra tombală a generalului Longinus, cel care la vrerea imperială a ras de pe faţa pământului Sarmizegetusa Regia.
Deşi e duminică dimineaţa, la slujbă nu-s decât preotul, crâsnicul şi doi bărbaţi care ne studiază ca pe nişte ciudaţi în timp ce dăm ocol neobişnuitei fresce de la Densuş. Apar ceva mai târziu două ardelence zdravene zorind să prindă slujba. În veşmintele lor creţe şi înfoiate semănau cu două poloboace ce se rostogolesc prin ploaie.
Forma ciudată a bisericii, cu destule adaosuri făcute în timp, cu acoperişul de lespezi pe care se aţin cei doi lei, cu asimetria construcţiei făcute din amestec de piatră făţuită, cam grosolan ce-i drept, şi bolovani de râu, a intrigat întotdeauna şi a dat cep fanteziilor interpretative, unii văzând în ea chiar un templu păgân. Datarea ei este incertă, unii plasând-o în secolul al IX-lea, alţii abia în veacul al XIII-lea. Totul e făcut să deruteze la această biserică, de la formă la improvizaţia arhitecturală şi până la frescă.
Pictura interioară e neconformistă încălcând canoanele bizantine. Cea mai izbitor-expresivă e imaginea Sfântului Bartolomeu, omniprezent în pictura occidentală şi foarte rar în cea ortodoxă. E înfăţişat ţinând într-o mână cosorul cu care a fost jupuit, iar în cealaltă purtând într-un băţ azvârlit pe umăr pielea jupuită. Puritatea liniei trasate parcă dintr-o singură mişcare aminteşte de desenul acrobatului lui Picasso. În pandant, pe faţa celuilalt pilastru este pictată Sfânta Marina omorând cu ciocanul un drac. Reprezentarea aminteşte de pictura catalană sau de pictura romanică de la Tavant, din Franţa. În realitate, pictura nu a fost influenţată de nimic şi seamănă doar cu ea însăşi, dar modul servil şi oarecum depreciativ cu care este tratată arta românească ca inferioară artei altor ţări a creat acest fel de a face referiri la monumente şi opere de aiurea cu care ne certificăm calitativ propriile creaţii artistice. Amară lecţie din care continuăm să nu învăţăm nimic. În livada de pruni din jurul bisericii, trunchiurile copacilor aplecaţi în toate direcţiile umplu spaţiul de mişcare.
Sperând într-o îmbunare a vremii, plecăm prin Râu de Mori spre cetatea Colţ. Drumul, pe care îl ştiam un infern de hârtopape şi gropi, a fost între timp asfaltat şi duce până la poalele dealului cetăţii. Prin peticul de cer care s-a deschis, negurile urcă povârniştul muntelui, deasupra căruia se înalţă fantomatice ruinele cetăţii Colţ. De urcat la cetate pe vremea asta, nici pomeneală, panta e pieptişă, iar pietrele alunecoase se desprind cu uşurinţă, aşa că ne mulţumim cu spectacolul deloc de dispreţuit al ruinelor fumegânde văzute din vale. După o vizită făcută în România, când Jules Verne a trecut prin Bucureşti, Curtea de Argeş şi prin alte locuri, scriitorul a ajuns şi în Haţeg. Invitaţia i-a fost făcută de Luiza Muller, născută Teutsch, de loc din Homorod, care zăbovind mai mult timp în Franţa, la Amiens, l-a cunoscut printr-o verişoară pe romancier. Urmaşii Luizei Muller au lăsat să se înţeleagă că între cei doi a fost mai mult decât o prietenie… Urmarea concretă a vizitei în Haţeg a romancierului a fost romanul “Castelul din Carpaţi”.
Haţegul e un tărâm aparte, desprins parcă din altă lume atât în ceea ce priveşte natura, cât şi oamenii cu obiceiurile lor. În călătoriile făcute de Nicolae Iorga prin Transilvania şi Banat, istoricul a trecut şi prin Haţeg, a vizitat biserica din Densuş pe care o defineşte ca fiind “fără pereche în românime”. “Spiritul care a îndemnat la alcătuirea acestor neaşteptate jucării (sic!) e acela care pleacă din monstruoasa şi grosolana grămădire de bolovani şi de pietre răzleţe care e biserica din faţă“, scrie istoricul. Din păcate, cu toată erudiţia, gustul său în materie de artă este discutabil, ceea ce îl face uneori să calce strâmb în aprecierile sale. E drept că şi gusturile în epocă erau cu totul altele decât cele de astăzi, însă eşti rău impresionat când vezi cum vorbeşte despre buna pictură a lui Popa Simion Zugravul ot Piteşti realizată la 1789 ca o “biată catapeteasmă“. Mai interesantă decât descrierea făcută de Iorga vechilor monumente din Haţeg este observaţia făcută asupra unei mici părţi a populaţiei de aici care trăia în completă izolare de restul lumii, ferindu-se orice contact cu alţii. Atunci când vreunul din aceia întâlnea vreum om străin, o lua la fugă strigând “Ţâpă neagra-n sat”, ba adaugă savantul, această populaţie ar fi vorbit o limbă neînţeleasă de ceilalţi localnici. Însă după ce vorbeşte despre acea populaţie izolată din munţii Haţegului precum tribul șavanţilor din jungla Amazonului, care nici ei nu acceptă atingerea cu alţi semeni şi care îi ucid cu măciuca dacă se apropie de ei, istoricul uită să scrie un epilog al sorţii lor.
Facem un mic ocol cu maşina pe la poalele crestei stâncoase pe care stă cetatea cnezilor Cânde ca s-o vedem şi din partea cealaltă, din avalul râului. Ce poţi spune despre un spectacol ca acesta? Stâncă sură şi colţoasă, vegetaţie sălbatică, neguri, cer – prăpastie, adânc – înalt, abrupt, sumbru, vertij, verde închis, trunchiuri de copaci, unele în picioare, altele prăbuşite, inaccesibil, tot neputincioase aglomerări de cuvinte din care mintea trebuie să recreeze imaginea. Pe când ne pregăteam să ne pozăm dintr-un unghi din care să se vadă cetatea, ca la comandă, soarele ne trimite o rază. Din dosul ruinelor se târâie o negură, ceea ce face totul foarte romantic, un pic a la pictura neamţului Kaspar David Friedrich, niţel byronian, un pic nu mai ştiu cum…
Înainte de plecare ne oprim pentru scurt timp şi la biserica de peste drum de cetate, biserica Colţ. De când am trecut ultima dată pe aici, lucrurile nu s-au îmbunătăţit în niciun fel. Considerată, alături de Vodiţa, cea mai veche biserică din arealul românesc, pomenită ca atare în toate volumele de istorie a artelor, ruinarea bisericii de la Colţ e din ce în ce mai profundă. Urmele de balegă proaspătă din pronaos arată la ce serveşte azi sacra dărăpănătură, la adăpostitul vacilor când plouă. Pictura din turn se degradează de la o zi la alta, iar din imaginea lui Hristos Pantocrator nu se mai distinge decât o urmă abia perceptibilă. “Sont morts les batisseurs…” Pretutindeni în ţară e o adevărată furie de construire de noi biserici, turnate din beton sau încropite din bolţari, toate urâte foc, asta în timp ce de bătrânele lăcaşuri creştine, ridicate cu trudă în vremi de restrişte nu se mai ocupă nimeni. Şi ce caz se face de ortodoxie şi de vechimea credinţei pe pământul românesc…
După cetatea Colţ şi trista rămăşiţă a ctitoriei cnezilor Cânde din Haţeg ne îndreptăm spre Strei, un monument religios foarte apropiat ca stil arhitectural de biserica din Densuş. Ploaia s-a înteţit şi toacă mărunt parbrizul împiedicându-ne să ne bucurăm de priveliştea peisajului atât de special în Haţeg. Nu ne mai facem niciun fel de iluzii că ea s-ar putea opri şi ne continuăm drumul. Lângă biserică e o porumbişte şi alături, casa preotului. Preoteasa vine şi ne deschide biserica. Lui Sorin, plictisit de monotonia bisericilor de sub poala sudică a Carpaţilor, i-a cam pierit graiul şi e numai ochi. Mă bucur imens să revăd pictura care mi-a rămas la suflet din dăţile trecute. Numai pictura de la Densuş şi Crişcior mi-a mai plăcut atât de mult. Din cauza zăbranicului de umbră pus de ploaie, dar şi din cauza ferestrelor mici, înăuntru e întuneric, aşa că m-am înarmat cu o lumânare la a cărei lumină studiez detaliile. Şi aici au lucrat tot trei meşteri, ca la Densuş. Ce face deosebită pictura de la Strei este prezenţa întâiului autoportret din arta românească, a meşterului Grozie sau Brozie, un meşter zugrav dalmat (s-a semnat Iovan şi nu Ioan, cum ar fi făcut-o un român) care s-a înfăţişat în altar, îngenuncheat ca un dreptcredincios şi supus al bisericii. Până la autoportretul lui Pârvu Mutu Zugravul de la Filipeştii de Pădure, mai va să treacă binişor peste trei secole, dar acela s-a autoportretizat ca pictor, cu bolul de culoare într-o mână şi cu pensula în cealaltă. Două sute de ani mai târziu, Luchian s-a înfăţişat, ca un omagiu adus meşterilor de odinioară, în aceeaşi manieră, cu pensula în mână. El şi-a intitulat autoportretul cu modestie: “Un zugrav”. Paşii în laicizarea picturii româneşti au fost lenţi şi lipsiţi de spectaculozitate, dar legătura dintre generaţii a fost mereu prezentă.
Numele celorlalţi pictori de la Strei nu se cunosc, ceea ce îi deosebeşte pe anonimi este însă stilul distinct de reprezentare a figurilor şi modul de a zugrăvi. Meşterul cunoscut sub denumirea de “pictorul bărbilor despicate” şi al ochilor migdalaţi, provenea probabil dintr-o şcoală occidentală sau fusese şcolit în Italia. Maniera lui de a picta ochii este izbitor de asemănătoare cu cea a lui Giotto. Tipologia fizionomiilor nu e românească, după cum nu e autohton nici modul de a purta barbă al românilor, ci seamănă mai mult cu moda apuseană de a-şi despărţi barba în două, de unde i se şi trage numele de “pictor al bărbilor despicate”. Încondeierea contururilor şi subtilitatea cromatică, dragostea pentru detalii îl arată a fi un meşter zugrav de primă mână. Cel de-al treilea pictor de la Strei, cel care a pictat nava bisericii, pare mai preocupat de redarea volumelor şi de bogăţia decorativă a veşmintelor. Stilistic, este oarecum apropiat de ceilalţi doi, ceea ce presupune că e vorba tot despre un meşter zugrav peregrin, fie occidental, fie şcolit poate în Lombardia, care se muta din loc în loc după comenzile ce le avea. Pictura de la Strei demonstrează mobilitatea artistică a zonei ortodoxe transilvane. Despre biserica de la Strei se crede că ar fi fost pictată şi în exterior, ceea ce ar plasa-o înaintea bisericilor din Moldova lui Petru Rareş. Din păcate, prea puţinele urme de tencuială colorată de la exterior nu îngăduie o imagine a ceea ce va fi fost la origini biserica.
Lipa-lipa prin ploaie, zdup în maşină, un oftat de adâncă satisfacţie estetică şi hai la Strei Sângiorgiu, care-i doar la o azvârlituă de băţ. N-avem noroc, preotul a plecat cu zece minute în urmă la o pomană, aşa că ne mulţumim cu un ocol exterior dat bisericii şi cu imaginea maiestuosului jilţ de marmură roman, destinat probabil unui înalt personaj, poate chiar împăratului, adus aici tot de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Sic transit… Lăsăm cu părere de rău în urmă ctitoria jupanului Cândreş şi al jupâniţei Nistora şi la drum întins către Sarmizegetusa Regia.
More occidentali, Nadi a estimat după distanţă că până la Sarmizegetusa Regia vom parcurge drumul în două ore. Kilometrul românesc este însă dublu din cauza relei stări a drumului. Am zâmbit ironic la auzul entuziastului anunţ, dar ce a urmat mi-a depăşit chiar şi mie “aşteptările”, în loc de drum prost am dat peste unul catastrofal. Cel puţin ultimii 14 kilometri i-am parcurs în două ceasuri şi jumătate, mergând doar în viteza întâia, dându-ne jos din maşină la scurte intervale, ba să înlăturăm bolovanii din drum, ba astupând gropile, ba punând pietroaie sub roţile maşinii. Mă durea sufletul auzind toba râcâindu-se de pietre şi botul maşinii izbindu-se de bolovani. Gimnastica extremă şi foamea – era cinci după-amaiază şi de dimineaţă nu pusesem nimic în gură – l-au făcut nervos pe Sorin care a pornit o filipică deopotrivă împotriva dacilor şi a romanilor. Experţi nevoie mare îi ţineam hangul, însă ipotezele noastre, mai corecte ori mai năstruşnice nu ţin de foame şi nici de oboseală.
Pe la vreo 17,30 – 18,00, maşina s-a înecat ca ţiganul la mal. “De aici nu mai putem înainta”, a conchis sec şi fatalist Nadi. Eu, zgâindu-mă prin geamul plouat al maşinii trag altă concluzie: “Nici nu trebuie, am ajuns!” Uitându-se la coasta pieptişă a dealului, odată ce-l aud pe Sorin: “Şi trebuie să urcăm dealul ăsta?” Îl asigur că altă modalitate de a ajunge la cetatea dacică nu-i, ceea ce declanşează altă filipică la adresa romanilor.
Peisajul e parcă din altă lume, muţenia muntelui ca şi negurile care se târâie printre fagii înalţi şi drepti ca nişte coloane, înfioară. Puţina lumină care răzbate slab prin stratul gros de nori e lingav-cenuşie, ca de pucioasă. Împâclite de neguri, contururile fagilor par niște umbre. Fiecare picătură de apă care cade pe frunze în liniştea aceea neliniştitoare te face să tresari, iar zborul brusc al unei păsări ce ţâşneşte din vreun tufiş sperie. Până la urmă, Sorin îmi pune frontal întrebarea ce-l chinuie: “Doamnă, pe aici sunt urşi?” “Presupun că da”, îi spun şi de atunci se tot uită pieziş la tufişurile pe lângă care trecem tresărind la cel mai mic zgomot.
Visasem o Sarmizegetusă însorită, aşa cum o văzusem întâia dată şi am dat peste o privelişte mohorâtă înecată în ploaie şi neguri, însă pe mine nu mă dezarmează. Ce vedem acum nu-i decât o altă faţă a cetăţii, tristă şi deprimantă, aşa cum va fi arătat după dărâmarea ei de către detaşamentul patru al Legiunii Flavia Felix, condusă de generalul Longinus. Distrugerea Sarmizegetusei a avut un impac invers decât l-au dorit romanii, din moment ce din ordinul lui Traian li s-a înălţat dacilor un monument care în loc să-i dea uitării i-a eternizat în memoria omenirii. La fel, mitul regelui dac şi al poporului său ce nu se temea de moarte a rezistat acolo unde piatra a cedat. Voind să-i învingă pe daci, Traian a creat de fapt un nou popor. Totul în victoria asupra dacilor s-a dovedit paradoxal, atât în formă, cât şi în esenţă, din moment ce în locul capitalei dărâmate, Hadrian a ridicat o nouă capitală în care a încorporat numele celei vechi – Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
La Sarmizegetusa nu-i nimic spectaculos de văzut. Din marele templu, ca la copacii tăiaţi, n-au rămas decât bazele coloanelor. Dacă în alte ruine se păstrează resturi de coloane prăbuşite, la Sarmizegetusa nu-i de găsit nici măcar un singur fus de coloană, toate au dispărut cu desăvârşire. Unde? Din dărâmăturile Ulpiei Traiana Sarmizegetusa, localnicii au folosit pietrele la construcţia caselor, dar la Sarmizegetusa Regia cu excepţia acelor rădăcini de piatră, a cadranului solar nimic altceva nu s-a păstrat. Dificultatea recuperării materialelor, greu de transportat, ca şi distanţa mare până la localitatea cea mai apropiată desfid ideea refolosirii lor în construcţii. Prin preajmă, nici urmă de resturi de coloane. Dispariţia lor rămâne un mister de nedezlegat. Pur şi simplu le-a înghiţit neantul.
Anabasisul cu maşina până la poalele cetăţii, cu toate cârtelile noastre, a fost o simplă plimbare faţă de efortul lui Vasile Pârvan şi al arheologului francez Jerome Carcopino, care au străbătut sălbăticia locurilor până la Grădiştea Muncelului în 1928. În 1920, în condiţii greu de imaginat, profesorul D.M. Teodorescu şi echipa sa de la Universitatea din Cluj tocmai începuseră săpăturile de la Sarmizegetusa Regia. Ele au fost continuate de Constantin Daicoviciu şi de fiul său Hadrian. Cele dezgropate la săpături, printre care vasul ceramic cu de-acum arhicunoscuta inscripţie “Decebalus per Scorilo” au fost mândria Muzeului de Istorie şi Arheologie clujean. După moartea tatălui său, Hadrian Daicoviciu a ajuns directorul muzeului la a cărui îmbogăţire cu artefacte contribuise în mod concret. În 1984 însă, aflând că din ordin “de sus” cele mai preţioase obiecte descoperite la Sarmizegetusa urmau să fie transferate la Bucureşti, de supărare, Hadrian Daicoviciu a făcut infarct şi a murit. Ce-i scăpase arheologului era faptul că dictatorii rescriu întotdeauna istoria după cum vor ei, iar protocronismul era sub Ceauşescu în floare. Se crease o istorie formată din jumătăţi de adevăruri, minciuni şi fantazări, iar bâlbâiala asta semidoctă se cerea susţinută cu probe materiale menite să autentifice scornelile protocroniste şi să legitimeze suprapunerea efigiei meschine a dictatorului peste chipul emblematic al lui Decebal ca urmaş al regelui dac.
Descoperirea la sfârşitul anilor ‘60 ai secolului trecut, la Grameni, în Macedonia, a stelei funerare a veteranului Tiberius Claudius Maximus, pe care, imagistic şi textual se supune că el dusese la Roma capul şi mâna dreaptă ale lui Decebal, a făcut mare vâlvă. La nici un an, în 1970, în Acta Musei Napocensis se şi publicase o comunicare pe această temă. În sfârşit, exista o probă materială despre cum fusese capturat Decebal şi ce se petrecuse cu rămăşiţele sale pământene care întregea şi adeverea scena de pe Columnă. Toate acestea, în loc să-l reducă pe rege la dimensiunea sa pământeană, i-au mărit faima transformându-l într-un personaj legendar. Ca şi în cazul Sarmizegetusei Regia, înfrângerea de moment s-a transformat în victorie asupra timpului.
La Sarmizegetusa nu se merge pentru a admira nişte ruine, ci spre a medita asupra istoriei şi a paradoxurilor cărora le dă naştere. E un exerciţiu care îţi cere să suprapui puţinului rămas ceea ce cumătra asta cu două feţe şi două adevăruri, cel al învingătorului şi cel al învinsului, lasă să se întrevadă, propria-ţi gândire, propria-ţi imaginaţie. Răvăşeala meteorologică, de astă dată a restituit o imagine mai mult apropiată de tragicul adevăr al capitalei dace decât soarele care îmblânzeşte totul cu lumina lui. Ca într-o trezire din vis, vezi mai bine realitatea şi te dezameţeşti din fantazare.
Mi-am condus tovarăşii de drum să vadă ce mai putea fi văzut, inclusiv sanctuarul reconstituit în lemn ca un calendar după proiectul unui arhiteact. La înapoiere, plouaţi şi uzi ca vai de lume, ne-am oprit lângă zidul de la intrare ca să vedem de aproape ce va să însemne celebrul murus dacicus, o construcţie ingenioasă în care pietrele erau legate între ele nu cu mortar, ci cu o pană de lemn numită “coadă de rândunică“. Neclintirea şi trăinicia zidului era astfel asigurată. Vai însă, când ne-am apropiat de zid am descoperit că un fitecine voind să-şi ducă acasă o “amintire” încercase să smulgă cu un levier o piatră din zid. Nu reuşise, dar plesnise piatra, adăugând astfel distrugerilor din antichitate un act de barbarie al prezentului. Cu picioarele băltind în încălţămintea udă leoarcă şi capul în neguri, ca una ce avea oarecare cunoştinţe în materie de istorie şi artă veche, am ţinut ad’hoc o prelegere despre sistemul de construcţie dacic şi despre rezistenţa acestor ziduri, ceea ce l-a făcut pe Sorin să se mire din nou: “Cum, Doamne iartă-mă, au reuşit atunci romanii să ia Sarmizegetusa?”, după care emite o ipoteză privind efectul vinului asupra băştinaşilor daci: “Las’că ştiu eu cum, dacii s-au îmbătat, s-au luat de dace şi au uitat de romani”. Opinia lui neortodoxă ne face să râdem, iar frigul să oftăm după o licoare de prună. Dacică.
Coborâm în viteză muntele, căci s-a întunecat de-a binelea. E trecut de ora 19 şi n-am mâncat nimic de la Sântă Mărie Orlea. Din cauza ploii s-a dus naibii ideea de a face o supă la pachet la un foc de vreascuri. Caut prin bagaj tot ce ar putea fi comestibil, dar e un asemenea haos încât nu găsesc decât pâinea şi brânza. Bune şi astea. Mestecăm ce mestecăm, după care, cu o voce moale, cineva zise: “Imnul, mă!” Pornim pe drumul de întoarcere reluând calvarul de la sosire. Degeaba propun să dormim la Sibiu, Nadi o ţine pe a lui, în acea noapte trebuie să ajungem la Piteşti, pentru că el pleacă a doua zi la Paris. Foamea odată păcălită, după atâta frig şi ploaie îndurate, flăcăii s-au moleşit la căldură şi au început să moţăie. Mi se închid ochii, dar mă aţin să nu aţipesc şi-l ţin de vorbă pe Nadi asupra tezei lui de doctorat. Pricepând el la un moment dat că rostul conversaţiei e să-l ţin treaz, mă asigură că e obişnuit că drumurile lungi de noapte, aşa încât să nu-mi fac griji. Aşa cum prevăzuse, la ceasurile două din noapte am ajuns la destinaţie.
Ferice de cel care, asemeni lui Ulyse a făcut o frumoasă călătorie.