– Domnule Radu Ciobanu, au trecut 15 ani de când am “îngropat” comunismul, deşi mulţi dintre slujitorii lui au rămas pe metereze. Scriitorii aveau, atunci, câteva speranţe legate de activitatea lor specifică şi chiar de viaţa de zi cu zi. Dar visele lor literare s-au împlinit? Mai bine spus, credeţi să omul de artă îşi poate împlini singur visele? Şi, dacă nu şi le poate împlini singur, credeţi că instituţiile de cultură – USR, Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român, organizaţiile de profil – îl sprijină în vreun fel?
– Depinde de vise. Nu pot vorbi decât despre mine, n-am idee (la) ce visează colegii mei. Visul meu e să fiu lăsat în pace să-mi scriu cărţile, articolele, ce mi-o mai trece prin cap. Principalul meu duşman sunt, ca să zic aşa, „factorii cronofagi”. Sunt foarte diverşi şi ţâşnesc când şi de unde nici nu te aştepţi. Nu văd cum m-ar putea sprijini aici instituţiile pe care le numiţi. A, mai e, desigur, partea cealaltă a chestiunii: publicarea celor scrise. Aici însă iar vorbesc doar în numele meu: de la „o anumită vârstă”, după ce ai devenit ireversibil dependent de scris, publicarea trece într-un plan secund. Nu sunt ipocrit, fireşte că mă bucură o nouă apariţie editorială, ca şi orice apariţie într-o revistă. Dar un eşec pe acest tărâm nu mă mai afectează într-atât încât să nu-mi mai pot vedea cu calm, mai departe, de treabă.

– Credeţi că USR, Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român, sunt cu adevărat responsabile din punct de vedere cultural? În ce fel beneficiază, de pildă, scriitorul şi cititorul de aceste instituţii?
– Ar trebui să fie şi parcă au şi început să fie. Dar rostul lor se situează la nivel… macrocultural. Ele trebuie să gestioneze bunul mers al tuturor compartimentelor culturale, pe plan intern şi extern. Adică, bunăoară, în domeniul literaturii, să construiască o reţea eficientă de traducători străini, creându-le toate condiţiile, case de creaţie, burse etc., cum există mai peste tot în lume. Să nu ne mai facem de râs pe la târgurile internaţionale de carte şi de arte vizuale, pe la festivalurile de film. Sunt doar câteva exemple. Peste tot aici, mai puţin pe tărâmul traducerilor, lucrurile au început să se îndrepte. Sunt optimist: încet, lucrurile se limpezesc, ceea ce nu înseamnă că, o dată cu integrarea în U.E., nu se vor ivi alte probleme, cărora instituţiile cu pricina vor trebui să le facă faţă. Pentru asta e nevoie de onestitate şi de oameni competenţi, nu de numiri pe criterii de obedienţă faţă de partidul, oricare ar fi el, aflat la guvernare. Ei bine, dacă la nivelul acesta se va produce (şi se va produce!) o schimbare de mentalitate, atunci şi artistul, ca individ creator, se va simţi chiar dacă nu întru totul protejat, în orice caz mai puţin agresat, mai puţin dependent de conjuncturi, în posesia unor perspective mai generoase.