MARIANA SENILA-VASILIUMetafore în caolin

Pe bulevardul Latour-Maubourg, să văd „Les splendeurs du feu” la Casa Culturală a Chinei, o expoziţie de porţelanuri deschisă în cadrul schimburilor culturale franco-chineze la Paris. Dacă în urmă cu douăzeci de ani cineva mi-ar fi spus că voi face o pasiune pentru această artă şi că voi traversa oraşul dintr-o parte în cealaltă doar pentru a mă desfăta un ceas sau două admirând vechile porţelanuri chinezeşti, i-aş fi râs în nas. În afară de pictură, sculptură şi desen – artă subtilă şi discretă pentru care făcusem o pasiune arzătoare – nimic nu mă atrăgea. Pe la Muzeul Guimet, de exemplu, am călcat doar pentru că la etajul ultim erau expuse stampe şi desene, dintre care cele japoneze mă interesau cu deosebire. În mod special creaţiile lui Hokusai care, asemenea Sfântului Pavel, ce-şi spunea „nebun după Hristos”, îşi zicea „bătrânul nebun după desen”. Virtuozitatea liniei, zburdălniciile punctului şi capacitatea de sinteză la Hokusai mă îngenuncheaseră definitiv după prima întâlnire în direct, în 1988. Prin celelalte săli treceam cu o condamnabilă nepăsare, tratând artele decorative cu  o indiferenţă de care aveam să mă acuz mai târziu. Cât despre porţelanuri, ce oare era de văzut? Ia, acolo, nişte platouri, boluri, farfurii, vaze decorative şi ceşti de ceai mai meşteşugite decât cele din magazine, dar cam atât. Mai dădeam pe la parterul muzeului unde era expusă sculptură asiatică, mai cu seamă khmeră, deşi aceleia i-am descoperit adevăratele calităţi ceva mai târziu. Într-o zi, însă…

2008-10-21T16:00:00+03:00