La începutul anului 1990, în euforia generală provocată de dobândirea mult râvnitei libertăţi, am avut, ca mulţi alţii, naivitatea să cred că toate adevărurile trebuie, în mod obligatoriu, date la iveală şi făcute cunoscute. Ca om de artă şi condeier mă interesa în mod special să aflu ce era adevărat în acele zvonuri care circulaseră cu privire la intenţia lui Brâncuşi de a face donaţie statului român sculpturile ce aveau să rămână în atelierul său după moarte şi cu privire la motivul refuzului moştenirii de către regimul comunist al anilor ’50; care persoane, cine anume avusese cinismul de a motiva refuzul prin invocarea cheltuielilor de transport ce ar fi depăşit valoarea sculpturilor, a aducerii lor la Bucureşti; cine era vinovat de dezmoştenirea ţării de una dintre cele mai mari valori artistice universale – Brâncuşi ocupă locul zece pe scara celor mai bine cotate opere de artă ale tuturor timpurilor; ce era doar zvor şi ce era adevăr în toată povestea asta colportată, mai pe şoptite, mai în gura mare, de mai bine de treizeci de ani. Conform proverbului românesc că „de unde nu-i foc nu iese fum”, am avut şi încă trăiesc cu impresia că ceva-ceva trebuie să fie adevărat în toată tărăşenia asta.