…Cu mare interes căutăm sala în care sunt expuse lucrările lui Brâncuşi şi la găsirea ei ne bucurăm ca nişte copii. Găsim trei lucrări ale lui, printre care şi Pasărea în spaţiu realizată în marmură în 1923. Străluceşte ca şi cum ar fi luminată de o lumină de natură cosmică. De culoare albă, albul însumând toate celelalte culori, concepută fără aripi, fără pene, lustruită şi închisă în sine, sculptura lui Brâncuşi radiază în jurul său frumuseţe şi speranţă.
Îmi amintesc de cele aflate de la Petre Ţuţea, anume că Brâncuşi ar fi fost întrebat de cineva care a fost ideea pentru înfăptuirea lucrării „Măiastra” şi Brâncuşi ar fi răspuns: „Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă şi când am constatat că nu o pot afla, m-am oprit. Parcă cineva mi-ar fi dat peste mâini.“
Obsesia vieţii lui fusese taina zborului. Zborul spiritului… Într-o revistă am găsit scris: „…Se tot ducea şi după aceea cu mieii, dar neputând înota, privea cerul, urmărea zborul păsărilor spre înalturi. A rămas toată viaţa cu visul de-a zbura, cu dorinţa de a afla taina zborului.“ Dacă pe Eminescu l-a urmărit din copilărie legenda luceafărului, pe Brâncuşi îl chema înaltul cerului…
În fotografie am surprins imaginea, ca dintr-o poveste, a Păsării şi a Luceafărului… şi eu mi-am imaginat-o de cum am intrat în sală…
Copiii încearcă să-mi tempereze emoţiile, neştiind că acest maestru îmi evocă amintirea locului unde mi-am petrecut o parte din copilărie, printre flori, fluturi şi dragoste… Apoi, vremea trecând, împodobind casa, tot cu fluturi, cu flori şi dragoste… Mă aşez pe o băncuţă şi recit în gând, ca pe-o rugăciune, versurile lui Eminescu, învăţate în adolescenţă, căci ceea ce înveţi în acea perioadă a vieţii, nu se uită: …Cobori în jos, luceafăr blând…
Stăm mai mult timp în preajma acestor sculpturi şi ne bucurăm de faptul că ele se află aici în acest mare muzeu, că spiritualitatea artistului este recunoscută şi preţuită.
 În imediata apropiere se află Muza adormită, lucrată în bronz, sugerând visul. De data aceasta muza visează cu ochii deschişi… Interesant!  Se spune că portretele lui de copii au anticipat visul muzelor adormite, dar modelul acestei muze i-a fost o baroneasă, prietenă a lui Rodin… Erau de fapt nouă muze, fiice ale lui Zeus, inspiratoare ale artelor care în mitologia romană purtau numele de Camene. Faptul că în această sculptură muza este adormită (care dintre ele?), poate sugera supliciul la care este supusă arta, fără a-şi trăda suferinţa în afară, poate chiar din mândrie, pe suprafaţa obrazului neaflându-se nicio cută… Pentru Brâncuşi emoţia e trăită în adâncul sufletului şi nu în expresia obrazului, emoţie pe care trebuie s-o descifrezi din gestică, din dramatismul mişcării, semnul supliciului putând fi exprimat prin înclinarea capului.
 
A treia sculptură pe care o vedem este Portretul lui Nancy Cunard lucrată tot în bronz. Văzând-o de la distanţă, rămân contrariată pentru câteva clipe: nu este cumva Negresa blondă sau Pasărea de aur – bronzul din 1933? Nu, nu! Este Nancy Cunard, poeta pe care a întâlnit-o Brâncuşi, prietenă cu Tristan Tzara. Părul ei strâns la ceafă, nasul caraghios, înclinarea capului asimetrică faţă de trup, totul simplu, sugerând o figură comică, nostimă, nici nu ştiu cum să o caracterizez. Poate sufletul unei poetese este mult prea bogat, prea frumos pentru a fi şi înfăţişarea la fel? Ştiu doar că despre ideea din spatele formei exterioare vorbea Brâncuşi, despre „esenţa lucrurilor”…

Henry Moore (1898 – 1986), sculptor englez, un novator al artei, vorbea despre diferenţa dintre frumuseţea expresiei şi forţa expresiei, prima plăcând simţurilor şi a doua spiritului, ori Brâncuşi tocmai asta a reuşit, transformând anticul în modern. Eu una, n-aş putea spune că anticul nu avea forţa expresiei, dar sunt o umilă spectatoare! Cu adevărat însă, simplitatea în artă nu este un scop, după cum spunea cineva, „la ea ajungi fără să vrei, trecând printr-o pădure deasă, fără prea multe raze de lumină şi ieşind din acel desiş, neaşteptat, simplu, te simţi de îndată gol, înveşmântat în lumină…“
Simplitatea era doar aparenţă! Brâncuşi cunoştea mai mult decât şi-ar fi putut închipui mulţi, la acea vreme. El căuta verticala cunoscând direcţia spiritului, îl căuta pe Dumnezeu Însuşi, dorea să atingă centrul universului…. Oricare dintre lucrările lui, sunt convinsă că le începea cu fiinţa-i impregnată cu dragoste, puritate, înţelegere şi căutare. O viaţă  interioară intensă clocotea în el şi începea să se manifeste prin gesturile sculptorului, dăltuirea materiei, concentrând în ea toate forţele spiritului său ales.