Am întâlnit-o la Curtea de Argeş, ca invitată a academicianului Gheorghe Păun, inventatorul Clubului Iubitorilor de Cultură. Un matematician-poet acest Gheorghe Păun, ca existenţă în sine, înmuiat în speranţă precum savarina-n dulceaţă. Un club cu activitate regulată şi diversă, pe care ajungi să-l frecventezi aşa cum te trage aţa să te apropii de omul bun şi de duh, a cărui blândă proximitate face minuni.
… Şi Sonja Lucien, alături, în ziua de 8 septembrie, de alţi trei pictori florentini, adunaţi sub aripa criticului şi istoricului de artă Giampaolo Trotta. Locul întâlnirii – Casa de Cultură George Topârceanu. Atmosferă de miere şi faguri în care m-aş fi pitit, dac-aş fi putut, pentru că, de luni bune, m-am cam înstrăinat de mine, de mi s-au acrit parcă până şi buzele. Şi mi-e teamă că iubitul meu, când mă sărută, simte că buzele au început să se strice, ca vinul când se face oţet…
Sonja Lucien e de miere, aşadar? Nu. Sonja Lucien e de aur. Aurul care seamănă cu pofta mierii, dar care are alte aspiraţii, care aleargă mereu cu nările în sus. Aur şi înălţime. Aur şi înălţare.
Sonja are 52 de ani, dar arată ca o fată. O fată blondă şi suavă, amestecată printre culori tari ca o taină pe care cineva are misiunea s-o păzească de cei mulţi şi răi. Nordică prin naştere, Sonja trăieşte de zece ani la Florenţa. Îmi închipui că are acolo un amant foarte brun şi foarte pătimaş, care-o ţine aproape, fiindcă se teme pentru el. E-atât de pătimaş, că şi-ar lua viaţa în fiecare zi cu un glonţ. Şi încă o dată pe zi n-ar fi de-ajuns. Sonja e Dumnezeul lui. Cel care vine cu compresa rece, cel care împrăştie răcoare din ochii foarte albaştri. În mod sigur, iubitul acesta florentin nu mai are nici mamă, nici tată, nici soră. În mod sigur, le duce dorul ca un câine de pripas. Şi la fel de sigur e şi că Sonja înseamnă, în viaţa lui, mamă, tată şi soră la un loc. Asta e bine, e foarte bine! Dar ea? Dar sufletul ei, ameţit de puhoaie şi de pereţi verticali care curg tot în sus?
Sonja Lucien este o artistă de factură expresionistă. Visul, inconştientul, fantasticul, ezotericul sunt temele sale de zbor. Pictează ce vede cu al treilea ochi. Şi vede poveşti din trecut şi din viitor, le vede pe Ioana d’Arc şi pe Isis, îl vede pe Adam, îi vede şi pe cei născuţi să moară în stradă.
Nu ştiu dacă are vreo importanţă, dar m-am îndrăgostit de Sonja Lucien de cum am văzut-o. Am simţit-o ca pe Lazăr înviat. E culoare prin excelenţă şi frumuseţe de respirat cu încetinitorul. Sufletul ei dansează în lumină, umbra are forme pline, umbra sufletului. O umbră deasupra golfurilor marine, adânci şi strâmte, din Nord. O vietate de departe, îmbătată de toate aromele Sudului.
Notă biografică
Sonja Lucien s-a născut în 1958, în Danemarca, lângă Silkeborg. Pictoriţă, poetă şi scenografă, se formează artistic mai întâi în cadrul Şcolii de Artă Grafică din localitatea Aarhus, apoi în cadrul Academiei de Artă din acelaşi oraş. Obţine o bursă de studiu, acordată de Ministerul Educaţiei, care-i permite ca, între anii 1980 –1982, să frecventeze cursurile Academiei de Artă din Zagreb (Croaţia). A fost membră a Grupării Artistice RAVNA (1984 – 1985) şi a KVYNDEGALLERIET din Copenhaga (1983 – 1985). Figurează în DADA – Base, la Muzeul de Artă Modernă din New York, sub numele de Hindkjaer. Sub acelaşi nume, este prezentă şi în volumul Udsigt. Feministic strategies in Danish Art, la pag. 137 – 139.