În urmă cu 40-45 de ani, am primit vizita unui artist plastic bucureştean în atelierul meu de creaţie. Plângându-mă la domnia sa că nu prea scrie presa despre lucrările mele, pictorul m-a sfătuit să „dau” titluri „interesante” acestora. Eu, le denumeam foarte tehnic: compoziţie, natură statică, obiecte etc.
Titlurile aveau să fie „interesante” o lungă perioadă de timp şi într-adevăr critica de specialitate, şi nu numai, a început să găsească similitudini între acestea şi conţinutul compoziţional. Nu ştiu dacă această „reţetă” mai funcţionează, dar în cazul pictorului Gheorghe Dobrică, da.
Expoziţia, deschisă zilele acestea la Galeria de artă „Metopa”, are un parfum de poezie remarcabil.
Lucrările pictorului chiar aveau nevoie de „titluri” pentru a ajuta privitorul să treacă dincolo de „expresia” (sau impresia!?!) pânzelor. Pictura lui Gheorghe Dobrică nu are nimic din „obrăznicia” Secolului al XXI-lea. Peisajele sale (căci, în fond, la asta face referire artistul) sunt plecate de la adevăruri despre natură. Nu mai este nevoie, însă, aici, ca de altfel în toată pictura modernă, de „recunoaşterea” locului de „reprezentare”. Avem de-a face cu o prezentare cromatică realizată într-o tehnică migăloasă, muncită, tocmai pentru a-i mulţumi „Mamei Natură”, furnizoare de stări şi emoţii deosebite.
Şi atunci de ce mai era nevoie de titluri poetice-literare? Păi, o spune chiar artistul în motto-ul expoziţiei: „Într-o pădure înaltă în care ne-am închis mai poţi să strângi tu ceara copacilor din vis!?!…”
Oamenii sunt tentaţi să literaturizeze totul. De ce? Fiindcă sunt oameni. Nevoia de a explica stările şi emoţiile, trăite în realitate sau în vis, ne conduce către cuvinte. Majoritatea privitorilor de pictură are nevoie de „punţi”. Sigur că nu titlurile fac pictura lui Dobrică. Dar, „frica” sa că opera îi poate fi bagatelizată, l-a obligat la întinderea unei „mâini de ajutor” spre o „citire” mai lesnicioasă a mesajului estetic.
Gheorghe Dobrică uzează în execuţie de toate câştigurile modernismului: punctul, contrastele cromatice, secţiunea de aur etc.
Raportul dintre dimensiunea tabloului şi compoziţie este foarte fericit ales. Nu cred că ar fi fost în favoarea operei supradimensionarea sau chiar micşorarea pânzei.
Frumuseţea unui peisaj de Dobrică rezultă din „personalizarea” acestuia. Să nu uităm că o serie de modalităţi de comunicare prin pictură au devenit astăzi desuete (nudul, peisajul, portretul, natura statică) în mentalitatea unor artişti. Dar oare s-a spus totul prin aceste mijloace de exprimare? Eu zic că nu. Depinde cât din operă este confesiunea artistului şi cât este pastişă. La Gheorghe Dobrică asistăm de câţiva ani încoace la un efort deosebit şi parcă din ce în ce mai reuşit, de a se elibera precum un vas prea plin de balastul inutilităţilor, culori descriptive, desen excesiv şi tehnici facile.
Cred că, astăzi, la această expoziţie, pictorul „pădurilor înalte” a strâns „ceara copacilor din vis”.
Felicitări, maestre!
Ion Pantilie

Gheorghe Dobrică, un fel de poveste…

… despre văzute şi nevăzute. Despre iluzii şi taine grele, gata să fie împărtăşite. Despre şoaptă şi privire, despre ce alunecă şi despre ce nu se învredniceşte să susure şi să curgă, să călătorească în orişice chip, numai să călătorească.
Gheorghe Dobrică şi-a aniversat, discret şi sobru, ziua de naştere, la întâi de noiembrie, printr-o expoziţie de pictură, pre limba care l-a consacrat. La Galeria „Metopa”, pâlpâie candela unei cromatici de sfârşit de lume. Pastel de orizont spart în fărâme, pământ amestecat cu răsuflare udă, zăpezi care nu se şterg niciodată de pe trunchiuri şi oase, trunchiuri de copaci – o pădure de lacrimi înalte, încremenite fără să-şi fi spus rugăciunea – oasele unei istorii vegetale, pândite de-o târzie descompunere. Se deschid mereu paranteze în pictura lui Dobrică. Pentru că discursul şoptit, confesiunea însăşi vin de pe poteci felurite, din toate direcţiile, nu sunt aşezate şi nici ordonate, ci se învolburează, se îneacă, nu-i o singură viaţă, sunt mai multe şi fiecare vrea să se destăinuie prima.
O scenă cu două paliere este expoziţia lui Dobrică, de la „Metopa”. Sângele iernilor slave, pe care răvăşiţii de vocaţie îl înţeleg înainte chiar ca el să înceapă să fiarbă, este echilibrat, calibrat de metafora electrică a roşului pulsând de verde. Cea mai clară explozie cu putinţă acest verde absolut, căruia roşul îi potenţează virilitatea, intensitatea, întunecimea, toate resorturile capabile să te scoată din minţi.
De remarcat faptul că pictorul face şi poezie. Am reţinut pentru dumneavoastră sintagma „ceara copacilor din vis”, prezentă în distihul de pe afiş. Ar putea fi ea una dintre chei? Lacătele lui Dobrică atârnă greu peste inima lui. Mai multe lacăte, o singură cheie.
Denisa POPESCU