Artist japonez (1760-1849), exponent al perioadei EDO (1615-1868), Hokusai se remarcă printr-un desen deosebit, dar mai ales ca un maestro de necontestat al „imaginilor lumii trecătoare”, ukiyo-e, artă tipic niponă.
Hokusai este interesant prin uşurinţa cu care vehiculează elemente de limbaj plastic diverse. De la pictura kano la pictura chineză a dinastiei Qing, până la a folosi cu dezinvoltură desenul şi perspectiva artei occidentale, iată experimentul folosit cu atâta succes de artistul care nu făcea altceva  decât ce ştia mai bine: să picteze de dimineaţă până seara (de aici şi autointitularea: „bătrân nebun după pictură”).
În viaţa de zi cu zi, Hokusai este atipic pentru japonezul de rând, în sensul schimbării locuinţei de 93 de ori (un japonez se mută cel mult o dată). Artistul foloseşte 30 de nume în semnarea operei.
Dacă ukiyo-e („imagini ale lumii trecătoare”) are un anume specific, el diversifică această abordare, îmbogăţind-o cu „imagini cu locuri faimoase”: Meisho-e.  Astfel ia naştere celebra colecţie Fugaku Sanjorokkei („treizeci şi şase de vederi ale muntelui Fuji”) realizată în aproape 10 ani. Această serie realizată între 1829-1833 se îmbogăţeşte cu încă 10 gravuri, ca urmare a succesului la public.
Muzeul de Artă al României a deschis o expoziţie cu 38 de planşe din această serie, publicate la începutul secolului XX.
Hokusai se apleacă asupra unei teme tradiţionale – pelerinaj la simbolul japonez – Muntele Fuji, folosind cu genialitate tehnicile nipone în compoziţii cu elemente vizibile, de perspectivă lineară europeană. Muntele Fuji devine elementul cheie al peisajelor compoziţionale printr-o prezenţă coerentă şi semnificativă. Este speranţă acest munte sacru şi, indiferent de titlul planşelor, Fuji devine centru de interes mai ales ca dimensiune spirituală.
„Sub val în larg, la Kanagawa” barca aproape „se îneacă”, dar muntele o protejează de la distanţă.
Formele de pelerinaj („Grupuri de călători urcând muntele”, „Admirând apusul dinspre Ommazagashi”, dincolo de podul Ryogoku sau „Sub podul Mannen la Fukagawa”) sunt completate cu „portretul muntelui” de genul: „Aversă la poalele muntelui”, „Cătunul Umezawa, în provincia Sagami”, „Vânt de răsărit, cer limpede (Fuji roşu)”, „Fuji văzut dinspre munte, în provincia Tot?mi” etc. toate trădând o simbioză fascinantă între elementele japoneze şi „adâncimile” liniare occidentale.
Dacă în sec. XIX arta japoneză influenţează puternic Europa (Toulouse Lautrec, Degas, Van Gogh etc.) iată că şi în Orient pătrund cuceririle desenului european (pe lângă perspectivă, vedem şi o cromatică diversificată de tip occidental).
Maestrul Hokusai „leagă” interesant în compoziţiile sale şi influenţele picturii chineze, adică acea dinamizare a suprafeţei prin dispuneri pe diagonală. Relaţia plin-gol conferă scenelor adâncimi care evidenţiază „subiectul Fuji”, scoţând un posibil peisaj, poate altfel banal, dincolo de obişnuit.
Artistul nipon propune o altă abordare a cotidianului oferind scene din viaţă, diferit de contemporanii săi (lupta cu marea, în pelerinaj, la muncă, la odihnă). El se apropie mai mult de realismul european decât alţi maeştri ai momentului.
Expoziţia este o demonstraţie că Hokusai continuă să fascineze şi să confirme la o distanţă de aproximativ 200 de ani.