LEONID DRAGOMIRExistenţa ca nevoie de celălalt

Majoritatea definiţiilor date omului de către filosofi, constată Tzvetan Todorov, nu consideră dimensiunea socială ca fiindu-i necesară, constitutivă. Pornind de aici, el se socoteşte îndreptăţit să pună o întrebare pe cât de simplă, pe atât de esenţială: ce înseamnă faptul că omul este o fiinţă socială? Răspunsul se constituie într-un eseu de antropologie generală intitulat Viaţa comună (trad. de Geanina Tivdă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009).
Evident, marele critic literar, lingvist, filolog etc. francez, de origine bulgară, nu putea ignora faptul că în definiţiile date omului de la Aristotel la Marx, cel puţin, intră calitatea acestuia de a aparţine polis-ului, unei clase sociale, statului… Numai că, în istoria reflecţiei asupra omului, filosofică, dar şi ştiinţifică sau literară, s-a considerat că starea ideală a unei astfel de fiinţe trebuie să fie solitudinea, autarhia, faţă de care societatea reprezintă mai degrabă o piedică. S-au dat, desigur, răspunsuri cu privire la locul omului în societate, dar, remarcă subtil autorul, nu s-a vorbit de locul societăţii în om. Or, eu nu poate exista fără tu, aşadar relaţia cu celălalt ne este constitutivă, nevoia de celălalt este una ontologică, nu doar biologică sau psihologică. Dacă după Sartre omul este condamnat la libertate, conform lui Todorov el este constrâns să nu cunoască altceva decât o „viaţă comună”. Întreaga carte este o pledoarie în favoarea ideii că adevărata libertate poate fi posibilă numai în cadrul societăţii, tentativele de evadare dovedindu-se mai mult sau mai puţin iluzorii.
Din punct de vedere metodologic, antropologia generală se situează „la jumătatea distanţei dintre ştiinţele umane şi filosofie”, cărora încearcă să le ofere un spaţiu comun. Ea are ca obiect omul în concreteţea lui empirică – spre deosebire de filosofie, preocupată mai mult de principii – pe care încearcă să-l definească în mod explicit, nemulţumindu-se cu definiţii neexplicitate, ale umanului, precum ştiinţele zise umaniste. Construcţia lui Todorov este aşadar o sinteză dintr-o perspectivă concretă şi generală totodată a unor rezultate din domenii diverse, precum filosofia, psihologia, psihanaliza, literatura, lingvistica, sociologia, biologia ş.a. Rezultatul acestei abordări cu adevărat interdisciplinare este o viziune asupra omului ca fiinţă aflată simultan pe trei paliere. Primul, numit al lui a fi, îl avem în comun cu toată materia şi se manifestă în tendinţele patologice de repetare identică a trecutului studiate de Freud sau în sentimentul descris de mistici, al fuziunii cu Marele Tot. Al doilea palier, al lui a trăi este nivelul biologic al instinctelor de conservare şi reproducere, comun cu tot ce e viu. Dar ceea ce ne conferă statutul de fiinţe umane este nivelul lui a exista, la care nu se poate accede în afara relaţiei cu celălalt. Acesta din urmă nu este, cum s-a crezut adesea, un epifenomen al primelor două, ci, în cazul omului, el este cel primordial. Omul poate fi definit ca o fiinţă a cărei incompletitudine originară îl solicită întotdeauna pe celălalt ca pe un complement necesar. Consecinţa, în aparenţă banală, că „viaţa în societate nu ţine de o alegere: noi suntem deja sociali”, îi oferă autorului posibilitatea de a întemeia o etică eudemonistă, de factură aristotelică, conform căreia scopul omului în această lume este obţinerea fericirii.
Două sunt căile principale de obţinere a plenitudinii de a exista numită fericire: împlinirea de sine prin creaţie, realizare profesională, lucru bine făcut ş.a. şi relaţia cu celălalt ca satisfacere a nevoii comune de recunoaştere. Niciuna nu este mai virtuoasă decât cealaltă, cu alte cuvinte atât autonomia fiecărui individ, cât şi atitudinea cooperantă sunt valori morale, la fel de legitime, doar că prima este „mai plină de pace”, pe când o doua este mereu pândită de pericolele alienării prin falsa comunicare, manipularea în scopul diverselor puteri, dispariţia celor dragi ş.a., viaţa comună negarantând în cel mai bun caz „decât o fericire fragilă”.
Mesajul esenţial al lui Tzvetan Todorov este un umanism de factura personalistă (ce nu ia în calcul, dar nici nu exclude din principiu dimensiunea religioasă) opus atât individualismului asocial, cât şi colectivismului masificator. Într-o societate globalizată, ne spune el, încrederea în om poate şi trebuie permanent afirmată numai plecând de la premisa că relaţia cu celălalt, dependenţa de el, socialitatea nu alienează, că infernul nu sunt ceilalţi (Sartre), ci dimpotrivă: „nu există plenitudine în afara relaţiilor cu ceilalţi; susţinerea, recunoaşterea, cooperarea, imitarea, competiţia, comuniunea cu celălalt pot fi trăite în fericire”.

2011-04-19T16:00:00+03:00