Curajul şi autenticitatea
Întrucâtva prin definiţie criticul are o reputaţie de „rău”, de bătăios. El luptă cu prejudecăţile contemporanilor – public, universitari, alţi critici – pentru a impune o carte, un autor, o grupare şi, mai rar, un curent. Este stimat pentru asta. Aşa stau lucrurile în teorie. În realitate, lumea literară nu prea exultă ştiind că are astfel de răzvrătiţi în sânul ei. Ei contrariază mode, opinii bine înţelenite, demolează opera vreunui confrate, strică ierarhii, agită spiritele, nesocotesc nevoia de calm şi aşezare a celor care abia s-au cocoţat pe câte-un piedestal de unde-şi binecuvântează emulii. Altfel spus, ei tulbură pacea lumii literare. Este vorba de criticii autentici, de vocaţie, pentru că altfel sunt destui şi dintr-aceia care contribuie sârguincios, cu cronicile şi studiile lor plate sau pe o anumită… linie, la stabilitatea vieţii din câmpul unei literaturi.
Cu câţiva ani în urmă, o importantă gazetă literară denunţa atitudinea de „bătăuş” al lui Marin Mincu. Pasă-mi-te, universitarul Mincu (în ipostaza de decan), vexat de comportamentul unui potentat dintr-un oraş unde încerca să impună o universitate, i-a tras acestuia un pumn. A curs ceva cerneală pe seama incidentului, lumea ţinând, evident, cu victima. Nu ştiu dacă am aflat vreodată natura reală a conflictului, de ce s-a ajuns, adică, la pugilat, dar am reţinut oroarea care trebuia transmisă cititorilor faţă de un ins care îşi permitea să se folosească de armele pe care i le-a dat natura şi tradiţia. Ca şi cum un literat ar trebui numaidecât să fie un soi de papă-lapte. Tipic pentru societatea noastră devirilizată în care, dacă se poartă cineva bărbăteşte, e fără discuţie blamat. Corectitudine politică? Poltronerie? Propagandă gri la adresa unui personaj incomod cum este Marin Mincu? Greu de spus.
Dintr-odată uităm că Socrate s-a bătut la Potideea, că Miguel Cervantes a luptat la Lepanto, că Marlowe şi-a pierdut viaţa într-o încăierare într-o speluncă londoneză, că Villon trăgea sabia din te miri ce, că Puşkin s-a bătut în duel, că Ykio Mishima s-a sinucis folosind katana, sabia scurtă de samurai. Nu trebuie să se creadă că aş ţine partea celui care-şi face dreptate singur, utilizându-şi pumnii. Avem instituţii ale statului care ne apără de abuzurile altor instituţii ale statului, avem slujbaşi ai statului care luptă împotriva altor slujbaşi ai statului care ne tratează ca pe vitele din ferma părinţilor lor, avem o justiţie care reacţionează prompt la încălcările drepturilor omului. Trăim, în fine, într-o societate care pune demnitatea persoanei mai presus de orice, care sancţionează drastic şi fără echivoc orice abatere de la deviza „Nimeni nu e mai presus de lege”. Atât doar ar trebui să se ştie că dacă un critic literar este un fricos ca ins, atunci e aproape sigur că în el zace un mic dictator ascuns, un tip pidosnic şi laş, care muşcă de după zăbrelele textului său „analitic”, compensându-şi deficitul de bărbăţie din viaţa reală prin excesul de vitriol perfid din bine prezervata sa poziţie de „judecător”. (Am aflat din volumul lui Florin Anastasiu, intitulat „Balul pufuleţilor”, Editura Crater, 2000, că tocmai „victima” îl „împinsese” pe decanul Marin Mincu!).