Sample Image Înainte de a întinde mâna spre cafeaua de dimineaţă, pipăim locul unde am lăsat telecomanda aseară. Noi, românii, suntem ceva mai modeşti şi, cei mai mulţi, avem un singur aparat, pus, de obicei, în sufragerie, pentru uzul întregii familii. De aici, un nou simbol al puterii: priviţi, când sunteţi în vizită la nişte amici, cine ţine telecomanda şi veţi şti sigur cine conduce familia. În consecinţă, apare şi o nouă sursă de conflict – meciul bărbatului sau filmul nevestei, amândouă contra MTV sau al oricărui alt program care difuzează muzică pentru cel mic? Dacă nu am ajuns încă să ne instalăm televizoare şi în bucătărie este din pricina faptului că mulţi români sunt trăitori la bloc, iar acolo abia de încape gospodina, care, pentru a avea loc,  trebuie să facă felurile de mâncare pe rând, cratiţele excluzând mixerul, iar împreună excluzând tava în care se pregăteşte friptura. Dar, pas cu pas, în camera adolescenţilor şi chiar şi a copiilor apare un televizor, marcând decisiv ruptura dintre generaţii: alte programe nu înseamnă numai alte preferinţe, ci şi alte mentalităţi, alte valori, alte tipare comportamentale. Televizorul ne marchează viaţa, dar ne-o şi conduce. Nu prin ceea ce aflăm, ci prin ceea ce vedem. Avem un vag control asupra mesajului pe care ni-l dorim exprimat şi nici un fel de control asupra multiplelor mesaje subliminale transmise şi receptate. Mai ales ele presează asupra noastră pentru că selecţia şi descifrarea sunt strâns legate de universul cunoscut, de aspiraţii şi, nu în ultimul rînd, de fondul cultural. Puţini au capacitatea de a fi atenţi la mai multe lucruri deodată. Atenţia distributivă se educă şi a privi la televizor nu este un dat natural, în firea omului, astfel încât unii rămân pironiţi pe decolteul prezentatoarei, alţii cu ei pe fundalul emisiunii unde mai mereu se petrece ceva, sesizând într-un târziu că nu au ascultat ce s-a spus până atunci sau le-au rămas în minte cuvinte ori numai sintagme. Astfel, ceea ce se doreşte a fi o construcţie coerentă a realităţii este o dezordine a ei, atât în informaţii, cât şi în valori: când trei jurnale de ştiri încep principalul program informativ cu nunta lui ,,Iri şi Monica”, în detrimentul războiului din Liban, nu este doar o glumă proastă, ci o răsturnare a valorii de informaţie a ştirilor, dar şi o invitaţie implicită spre derizoriu, superfluu, mizerabilism. Jurnalismul care cultivă senzaţionalul trebuie să respecte un principiu de fier: el este ca o lupă, măreşte monstruos un detaliu al unui eveniment, dar nu deformează. În nenumărate cazuri asistăm la o deformare monstruoasă a evenimentului pentru a-l face senzaţional: Irinel nu este nici prinţul de Monaco, nici Larry Flint, nici măcar cel mai bogat om al României, după cum Monica nu este Miss Univers sau nu ştiu ce fotomodel celebru. Ba, mai mult, viaţa lor nu are nimic spectaculos, ba chiar îşi poartă izmenele în public, plătind de multe ori apariţiile în media, aşa încât nu descoperiseră jurnaliştii secretul secolului pe gaura cheii de la baie. Evenimentul era la fel de banal ca o conferinţă de presă în care nu s-a spus nimic nou.Insist asupra acestor detalii pentru că, vom vedea, ele au un corespondent, aproape simetric, în literatura, cultura nou-veniţilor. Realitatea ficţională este şi ea, ca şi cea mediatică, incoerentă şi aleatorie, înlocuind ,,cutia cu maimuţe” cu ego-ul: centrare pe imagine (în acest caz, pe propria imagine), mărirea monstruoasă a banalului spre a-l vinde ca senzaţional, discurs ,,populist” pentru a nu crea complexe culturale şi a atrage pe cei mulţi, apelare la accesorii care să oprească atenţia pe produs – acestea însemnând fie atât de vechiul truc al scandalului literar cu orice preţ, fie exhibarea în public – curajul se limitează la site-uri sau blog-uri, adică tot la imagine, ca şi televizorul, adică tot sub protecţia unui ecran.Televizorul e popular şi populist, excluzând conceptul-cheie al artei moderne, originalitatea: orice a avut succes undeva poate avea şi oriunde, astfel încât televiziunile au devenit, într-o bună măsură, un fel de reţea ,,Mc Donald’s”. Nu numai conceptul şi decorul sunt luate în franciză, ci şi oamenii, astfel încât nu numai Andreea Marin ori Virgil Ianţu, dar chiar şi actorii din sit-comuri şi publicul care râde când i se arată pancarta ,,hohote” sunt clone ale unui original prefabricat prin Spania sau America. Cine vrea să stabilească diferenţe între cultura cărţii şi cultura televizorului are la îndemână George Orwell – ,,1984”– şi spectacolul de televiziune ,,Big Brother”. De la terifianta spionare a intimităţii inclusiv mentale la exhibarea intimităţii, de la pedeapsa de a îndrăzni să gândeşti liber în propria-ţi casă la recompensa de a te lăsa spionat drumul este lung, iar la capătul lui spectacolul este derizoriu. Cei care nu citiseră „1984” – şi erau foarte mulţi privitori care habar n-aveau de unde vine acest ,,format”, ca şi cei care n-au trăit sau nu conştientizează ce înseamnă teroarea de a nu fi liber nici în intimitatea gândurilor tale au înţeles lumea pe dos: cei care nu se lasă cercetaţi minut cu minut, cei care, aşa cum se spune, nu se îmbracă cu chiloţii la vedere sunt laşii, conformiştii, blamabilii pentru că, iată, cei care te spionează te călesc, te fac om liber de prejudecăţi şi, la sfârşit, îţi mai dau şi cincizeci de mii de euro premiu plus că te fac o vedetă cu drept de a da autografe, de a nu sta la cozi, de a avea în preferinţele culinare fructele de mare şi de a-ţi fi căpătat toate acestea pentru că ţi-ai tras-o în direct cu un tip pe care-l cunoscuse şi la debutul emisiunii.Ca şi la experimentaliştii noştri de ocazie, nu mă deranjează la televizor miza pusă pe spectacol, ci obsesia de a spectaculariza orice şi, mai ales, de a vulgariza ceea ce nu-i aparţine. Aşa cum un ,,Tănase patru clase” rescrie Antigona în limbajul băieţilor de cartier, tot astfel televizorul nu se mulţumeşte cu a-şi crea propriul spectacol, ci maculează idei ce nu-i aparţin. Antigona, în limbaj de mahala, nu mai este Antigona, iar dacă cineva vrea să vorbească despre ce este destin, lipsă de măsură, confruntare tragică a omului de azi din spatele blocurilor să facă bine şi să-şi scrie singurel opera. Înţelegerea limbajului ca un tramvai pe şine, aşadar ca pe un vehicul care transportă de-a valma pe oricine, este primitivă şi vulgarizatoare. Limbajul este gândirea! Există o gândire care a proiectat limbajul tragediei numite Antigona, după cum există o gândire care se exprimă eficient şi exact în limbajul crezut de unii drept natural, firesc. Între ,,Hai, cară-te, că te prinde babacu’ c-ai fript-o pe gagică” şi ,,Mergi în calea-ţi ce Zeus ţi-o alese” nu este doar o diferenţă de limbaj cum se crede îndeobşte, ci una de viziune, de înţelegere a lumii. Cele două versuri pe care le-am imaginat nu au nimic comun. În fond, o determinantă a kitsch-ului este tocmai înlocuirea materialului original şi originar cu înlocuitori, de obicei ieftini, seriabili, industrializaţi. Limbajul comun este un astfel de produs de serie, realizat cu înlocuitori: importuri din filme, aproximaţii lexicale, şabloane, locuri comune, gramatică aproximativă. Translarea lui fără o intenţionalitate bine strunită şi dovedită creează kitsh-urile care ne invadează pe televizor: manele, sit-com-uri, talk-show-uri. Televizorul nu propune o alternativă culturală, ci un surogat cultural cu grave concesii în numele audienţei. În măsura în care putem vorbi de funcţia formatoare a artei – şi eu cred că putem vorbi fără a cădea în înţelegerea îngustă a acestei funcţii, o înţelegere mecanicistă: aceeaşi cauză dând mereu acelaşi efect –, atunci mă întreb ce orizonturi pot stârni greşelile de limbă din textele manelelor, improvizaţiile erotico-sexuale din şlagărele de pe post, vulgarităţile din diversele ,,războaie” ale vedetelor puse la cale de o televiziune care propagă prostul-gust apelând, altfel, la teme şi subiecte majore, dar pe care le aduce la stadiul de mahalagisme. Este vorba de un orizont extrem de limitat care formează un public imens, atâta vreme cât cercetările dovedesc că aproape 90 la sută dintre români se culturalizează prin şi la televizor.Dincolo de aceste tare televizoristice – care îşi arată nefastele consecinţe atunci când sunt cercetate valorile

2006-10-15T17:00:00+03:00