Desfacerea
        tatălui meu

Tata era blând. Avea sandale maro,
mereu descheiate şi o cămaşă
în care ne ascundeam toţi.
Uneori ploaia cădea atât de tare
pe umerii lui
că nu ne mai puteam auzi vocile
ireal de ascuţite.
De ce pietrele nu vorbesc?
Să spună ce ştiu…

Tată tu eşti din apă!
Tată tu eşti din soare!
Tată tu eşti atât de înalt
că zmeiele îţi mângâie obrajii.
Coboară preţ de o ţigară,
în gleznele mele a intrat frica
şi umezeala
ca o igrasie a singurătăţii.

Tată tu nu eşti din pietre!