Am în faţă trei dintre cele aproape douăzeci de cărţi de poezie ale lui Calistrat Costin. Ele se numesc: Restu-i otravă (2004), Bârfitor la colţ de Univers (2006), Distracţie de fiare (2007), un eşantion reprezentativ pentru creaţia poetică a autorului din ultimul deceniu, completată de alte câteva cărţi de proză, dramaturgie, ce întregesc un profil de scriitor demn de tot interesul. De altfel, nume importante ale criticii literare româneşti au scris despre cărţile sale: „Inteligenţă de tip speculativ, spirit ironic;” (Laurenţiu Ulici), „autor parcimonios pentru care cuvintele sunt făcute să spună totdeauna esenţialul” (Emil Manu), „poet de tip parodic, inteligent şi inventiv, ştiind bine să mimeze inocenţa, disperarea sau plenitudinea erotică” (Eugen Simion) „poet autentic, …în tradiţia unui balcanism bizar” (Ion Bogdan Lefter)… iată doar câteva repere ale traiectului liric al poetului băcăuan. De la Ion Arieşanu, Ion Roşioru, Constantin Călin, Simion Bărbulescu, Adrian Jicu, Florin Lazăr, de-a lungul timpului, în periodice, sau în istorii literare, aflăm că „ne aflăm în faţa unui talent real dotat cu mult spirit critic, cu umor şi luciditate, cu deschideri culturale apreciabile.” (Ion Rotaru în O istorie a Literaturii române). Aşadar, neocolită de critica literară, însă nici răsfăţată, cum şi cât ar fi meritat, poezia lui Calistrat Costin primeşte o parte din aprecierile meritate, dar odată cu ele şi îngrădirile aferente. Poetul a fost rapid cantonat într-un teritoriu bine îngrădit al poeziei de atelier, etichetat ca un bun meşteşugar al versului, i s-a mai lipit o etichetă de zeflemist, când în registru grav, când de-a dreptul în parodie, poezie „cu subtilităţi semantice şi fonetice” (L. Ulici), pigmentată de „anecdotică savuroasă sau satiră spumoasă” (S. Bumbu).