Acest text nu este o recenzie, nu poate să fie şi nici nu vrea să fie aşa ceva. Textul este parte dintr-o conversaţie epistolară pe care am purtat-o mai multă vreme cu Gheorghe Păun.  Acest privilegiu s-a născut din întâmplările vieţii, care de cele mai multe ori sunt surprinzătoare, dar şi dintr-un privilegiu mai vechi, acela de a-l cunoaşte pe Gheorghe Păun şi chiar de a  lucra la câteva studii împreună. Se poate întâmpla şi aşa… Există şi privilegii spirituale, dacă avem ceva noroc. Şi în acest caz un privilegiu atrage onest un alt privilegiu de acelaşi tip.

***
Prima scriere literară pe care i-am citit-o aparţine literaturii ştiinţifico-fantastice, mai exact, celei care poate fi considerată cea mai fascinantă ramură, cea care testează deopotrivă observaţia, gândirea, imaginaţia, dar şi curajul autorului. O scriere despre limitele emoţionale, raţionale, relaţionale şi morale dincolo de care omul se dezice de natura şi menirea sa. Se preschimbă în ceva în care nu se mai poate regăsi. Devine doar un protezozaur. Dacă e greu de imaginat aşa ceva, putem spune „manechin”, dar ultimul ne dă doar produsul final nu şi procesul prin care se trece dinspre om spre altceva. Un altceva, atât de protezozaurizat încât nu mai este nici om şi nici nu mai vrea să aibă ceva omenesc.  Ca orice metaforă de excepţie şi această scriere are o semnificaţie universală. Dar, atunci, la citirea ei semnificaţia cuprindea o durere adâncă şi endemică. Lectura ei te obliga să te întrebi: „dar până unde şi până când?” Cred că mulţi dintre cei care au citit această povestire atunci, la limita anilor 80, au fost purtaţi spre aceeaşi întrebare, care până la urmă este o întrebare referitoare la păstrarea autenticităţii, a identităţii existenţiale. Care este câtimea (să nu uităm cuvântul „câtinţa”) care naşte limita dincolo de care ni se fură sau ne furăm, ni se ia, ni se pierde sau ne pierdem fiinţa?