Anul acesta, la începutul lui iunie, cu ocazia aniversării a 105 ani de la naşterea lui Vladimir Streinu, prin amabilitatea unor prieteni argeşeni am făcut un popas în localitatea Teiu, satul natal al unuia dintre cei mai aplicaţi şi mai preţuiţi critici din generaţia a doua postmaioresciană (după unii a treia!)… Coroborat cu Concursul Naţional de Critică şi Istorie Literară Vladimir Streinu, momentul aniversar a avut loc în chiar Casa Memorială dedicată la Teiu scriitorului. Ca să fiu sincer până la capăt, am făcut drumul până în localitatea argeşeană cu gândul la o eventuală întâlnire cu Vasile Fălcescu, un pasionat cercetător şi cel mai bun cunoscător al vieţii lui Vladimir Streinu. Din mărturiile unor apropiaţi şi din cărţile sale ştiam şi amănuntul că Vasile Fălcescu a fost iniţiatorul (nov. 1971), şi încă mai este directorul în exerciţiu, Societăţii Culturale Vladimir Streinu cu sediul în Teiu.
Fost profesor de literatura română (astăzi pensionar) în satul natal al lui Nicolae Iordache – numele de pe certificatul de botez al criticului Vladimir Streinu – Vasile Fălcescu, din datele pe care le am, are primele contacte directe cu scriitorul începând din anii ’64-’65 ai secolului trecut, stabilite imediat, pe cât se pare, după eliberarea scriitorului din penitenciarul Jilava, în urma aşa-zisului proces judecat de Tribunalul Militar în „cazul Noica- Pillat” şi de unde Vladimir Streinu s-a ales cu o condamnare de şapte ani (a executat trei: 1959-1962!) „pentru uneltire contra ordinii sociale”. Parcimonios în relatarea detaliilor întâlnirilor sale cu scriitorul, Vasile Fălcescu notează la pagina 83 a cărţii sale despre Viaţa lui Vladimir Streinu, Editura Tiparg, 2005 (care face de altminteri obiectul acestei cronici literare întârziate): „În ziua de 5 februarie 1949 o echipă de la judeţ, condusă de Ilie Purcel, fost elev al său la Liceul din Găieşti, venise «să-i ia casa fratelui său Anton». Acesta s-a opus, ameninţând cu o armă. Urma iminenta arestare. S-au ascuns amândoi şi noaptea, pe viscol, au pornit cu o sanie, prin Mozacu şi apoi prin pădure, spre prima gară, ajungând la Bucureşti. De atunci, nimeni, niciodată nu l-a mai văzut prin satul natal (s.n.).