Nimic nu egalează bucuria de a resimţi magnetismul voluptuos şi indicibil al unei cărţi, prezenţa ei vie, fascinantă şi grăitoare cu care se abstarge din ordinea serialistă a anodinului. Când norocul sau meritul, cum zicea Alexandre Treize, îţi face un asemenea dar, înţelegi, în sfârşit, dincolo de stratul de praf aşternut peste epigraphele răsştiute, că laudele care s-au adus de-a lungul vremii luminii depline a cărţii frumoase, măiestrit alcătuite de marii meşteri, sunt drepte şi preaîndreptăţite; frisonat, admiţi că plăcerea de a poseda o asemenea capodoperă este singurul lucru util de pe lume. Arătător al cărţii lăudate, epigrafistul era, în concepţia celor vechi, mâna care a tras cortina după care însuşi Dumnezeu e ascuns şi deghizat. Tuşat de o atare desluşire, îţi spui că nu e nicio exagerare că lumea a fost văzută şi poate în plan superior chiar este o bibliotecă sau o carte, şi că incursiunile mirobolante ale scriitorului în pădurile ei de semne au darul de a o aduna şi a o restitui în toată neobosita ei splendoare. Altfel, umblăm de când ne naştem pe tot felul de cărări, iar când dăm de cărarea regală se întâmplă ca unii dintre noi să nici nu o vedem, distraşi de vocile cine ştie cărui misit care îşi strigă marfa de duzină. Personal, nu am avut niciodată dispoziţia întunecată a cinic-posomorâţilor criticaştri „modeni” de a întâmpina cu tot felul de rezerve meschine şi a nu pune preţ cât trebuie pe arta tipografilor împătimiţi ai cărţii lucrate cu migală de orfevru; mai cu seamă, Dumnezeu m-a ferit să fiu atins de cecitatea cu care observ că este privită cartea-obiect artistic, un construct „somptuos” impus în vremurile din urmă de către suprarealiştii care şi-au conceput, ilustrat şi plămădit cărţile împreună cu mari artişti, precum, se ştie, Tanguy, Dali, Picasso, Miro sau Max Ernst…