În timp ce ne lamentăm că dăm puncte din oficiu celei mai noi falange de tineri prozatori şi că, în realitate, din ultimele promoţii cu greu s-ar putea imagina ca, la 35 de ani, vreun reprezentant al ei să devină „aproape un clasic”, ca Sadoveanu în vremea lui, iată şi reacţii în răspăr şi chiar reproşuri în chestie. Unii dintre noi s-au sesizat de curând că un Mihnea Rudoiu, de pildă, sub vârsta „povestitorului moldav”, se comportă, una două, ca un „grafoman” şi că, la cei 31 de ani împliniţi recent, a scris şi publicat deja trei romane masive… Larma asta de voci în contradictoriu (culmea! din interiorul generaţiei, însă nu numai…) pe mine mă amuză copios şi efectiv, realmente, mă binedispune. În cazul lui Rudoiu, par egzamplu, mă face să-mi aduc aminte cu maximă precizie că un Gabriel Liiceanu aprecia fără rezerve mai abitir la tânărul autor, încă de la debut, stilul fastuos (s.a.) şi de un extrem rafinament al discursului literar în care reputatul cărturar desluşea fără să greşească, poate doar supralicitând un pic, inflexiuni joyciene. În calitate de editor şi de iubitor de literatură, Liiceanu nu s-a înşelat deloc. Debutându-l la Humanitas pe Mihnea Rudoiu a dovedit indiscutabil intuiţie. Într-adevăr, scriitura amplă, sinuos despletită pe varii registre, grea de acolade perfect supravegheate, cu o gramatică frumos timbrată şi permanent subîntinsă subtil de idee sunt calităţi care amprentează inconfundabil statusul literaturii acestui autor. Plăcerea lui de a aduna de peste tot şi de a aşeza în ramă figuri ale incoerentului diurn, de a configura în pagină nesfârşite ficţiuni ale condiţiei umanului face din Rudoiu un damnat al literei în sensul cel mai nobil al termenului.