(urmare din numărul trecut)

În ultima vreme, Virgil Bănescu ţinea un soi de jurnal al suferinţei (un carneţel, pe care, neavându-l tot timpul la îndemână, îl completa cu însemnări mâzgălite fugar pe mici petice de hârtie) şi care ar putea da socoteală într-o măsură despre tot mai desele sale crize de morbideţe despre care, cel puţin mie, nu se sfia să-mi vorbească. Poetul trăia sub imperiul unor stări psihopatice de graniţă care adesea mergeau mână în mână cu ceea ce numim îndeobşte cu largheţe „inspiraţie”. Nu vom descoperi în acel pseudojurnal poate o patografie a unui caz, dar probabil însemnările respective ar putea proba o structură psihologică marcată de indiscutabile psihopatii artistice. Deşi boala (un ghimpe în călcâiul oamenilor înzestraţi – M.D. Grmek) nu i-a dat pace, chinuindu-l adesea, poezia lui Constantin Virgil Bănescu scoate la lumină exclusiv componenta sănătoasă a personalităţii sale.
De o remarcabilă forţă estetică, volumul Acelaşi cer ce nu e, Editura Vinea, 2006, cu un final premonitoriu („la 23 de ani de viaţă/nu mai am ce să scriu până mor//şi e/viaţă azi//e gura mea deschisă în faţa morţii gurii mele//e soare peste foc//e tot ce-aş mai scrie/ dacă aş mai avea ce să scriu până mor//e pielea cea mai întinsă a zilei//e ziua în care mor//ziua în care mor e încă o zi de viaţă – Ziua în care mor”) e în realitate un elogiu al înfrângerii stării de teamă faţă de aspectele întunecate ale mundanului şi faţă de moarte. Poetul a găsit înlăuntrul său, în prezenţa unui Dumnezeu prietenos („care nu-si închide palma”), zidul de mătase, locul strălucitor („singurul loc pe care îl mai pot privi!!!”) pe care doreşte şi poate să scrie. Bucuria şi forţa de a plăsmui poemul îi vin acum doar din entitatea poemului cu care se identifică spiritual: „Încă mai cred/în ce-am văzut/în ce văd/de pe acoperişul acestei case în formă de pantof//încă mai cred/în ce-am văzut/în ce văd/de pe acoperişul acestui pantof în formă de casă//încă mai cred/în ce-am văzut/în ce văd/de pe acoperişul trupului meu//încă mă cred pe mine/mai mult decât Îl cred pe Dumnezeul meu” (încă). Devine evident că poetul a parcurs o iniţiere care a avut darul să-l restituie unui sine olimpian şi dionisiac, dezlegându-l mai curând doctrinar de vechea filosofie orientală prizată din surse europene, decât fixându-l în vreo dogmă.