Cu prilejul lansării, la sediul U.S.R., în vara acestui an, de către Editura Cartea Românească a celor mai noi apariţii editoriale (premiile de debut pe 2005), Nicolae Manolescu, venit special de la Paris şi evident tuşat de tonusul evenimentului promovării atâtor cărţi remarcabile (mai cu seamă de poezie şi proză, căci „n-avem deocamdată cărţi de critică literară!”), adresându-se lejer „adunării “, observa că membrii ei încep să semene tot mai mult cu o generaţie… Avea în vedere, desigur, criticul nu numai pe cei mai harnici reprezentanţi, bucureştenii, veniţi acolo, în zi toridă, cu mic cu mare, dar şi pe cei – nu mă îndoiesc – risipiţi prin atâtea locuri, în ţară. Ultimii au pierdut ocazia să audă din gura domniei sale şi temerea exprimată colocvial, însă nu mai puţin tranşant, anume că o generaţie nesusţinută de o critică pe măsură durează până când devine o „degeneraţie”. Căci, „talentul s-ar putea nu să nu vă folosească, dar să nu vă ţină “.
Viaţa literară şi nu mai puţin piaţa de valori literare sunt într-adevăr făcute de critici. Ei dau noilor veniţi, generaţiilor şi promoţiilor succesive de creatori, ausweisul de înaltă practică şi tot ei fundamentează ideologic formula estetică sub care aceste producţii capătă dreptul la existenţă în istoria literară. „Voi nu ştiţi cine sunteţi, mai spunea în acea împrejurare Nicolae Manolescu; (…) procuraţi-vă rapid un critic…”