STEFAN ION GHILIMESCUPosteritatea lui  Laurenţiu Ulici  

În urmă cu şase luni s-au împlinit zece ani de la moartea produsă în condiţii tragice a istoricului şi criticului literar Laurenţiu Ulici. Cum în România nu există o Asociaţie a criticilor literari, ci doar o secţie de critică a Filialei Bucureşti a USR, ca să fiu sincer, nu mi-am făcut personal nici o iluzie în legătură cu o posibilă iniţiativă de coordonare la nivel naţional, cu acestă ocazie, a unor manifestări comemorative dedicate, cum ar fi fost cu prisosinţă cazul, vieţii şi activitătii unuia dintre cele mai pertinente şi mai pasionate spirite critice ale culturii româneşti din ultimile cinci decenii. Într-un climat cultural normal, deşi Laurenţiu Ulici nu a fost profesor de literatură la Universitate, prestigiul ştiinţific şi influenţa operei sale în rândul mediului academic şi al generaţiilor de studenţi, ar fi impus măcar un necesar memento, dacă nu o mobilizare de forţe mai pretenţioasă la nivelul unor centre de cercetare a umanioarelor. Într-o atmosferă de indiferenţă condamnabilă, am asistat, aşa, doar la o onorabilă întâlnire omagială a unor intelectuali cu elevii claselor V-VIII de la şcoala care poartă numele criticului în Rona de Jos, localitatea maramureşeană a obârşiei părinţilor şi bunicilor săi, locul recunoscut de el însuşi cu onestitate în timpul vieţii ca fiindu-i cel mai drag. Suplinind în bună măsură efortul de retipărire sistematică a scrierilor ca şi de recuperare din manuscrise, reviste şi alte tipărituri a unor articole, interviuri şi note, menite să restituie în întregime patrimoniului cultural naţional întrega operă a criticului, sub egida Bibliotecii Municipale din Sighetul Marmaţiei şi sub coordonarea lui Echim Vancea, directorul instituţiei, a apărut, marcând momentul, o substanţială culegere de mărturii, evocări, amintiri şi consideratii critice aparţinând unor scriitori şi oameni de cultură care l-au cunoscut şi apreciat pe scriitor. Intitulată Laurenţiu Ulici. 10 ani de posteritate, cartea reuneşte, într-o formulă suficient de eteroclită, în afara corpusului masiv al celor 52 de intervenţii şi a unui substanţial album fotografic, ataşat în final, şase poezii semnate de Laurenţiu Ulici însuşi, apărute postum mai întâi în revista Manuscriptum, un text-pledoarie pentru cuvântul poetic demontat din corpul volumului său de debut, intitulat cum bine se ştie Recurs (1971), prefaţa la Antologia poeţilor tineri; 1978-1982, editată postum (2005), două interviuri din 1998 si, respectiv, 2000, precum şi două luări de cuvânt ale senatorului Laurenţiu Ulici în Parlamentul Românei datând din 26 noimbrie 1998 şi 16 februarie 1999.
2011-04-17T16:00:00+03:00