Discuţia de la Alimentara  (de când nu se mai găsesc alimente, lumea îi spune Falimentara). La tejghea, nimeni. Vânzătoarea e dusă nu se ştie unde şi întârzie să apară. La casă, în afară de casieră, o vânzătoare care controlează să nu se fure ceva. Ce oare s-ar putea fura în sărăcia asta lucie? Gondolele magazinului sunt umplute doar cu conserve de vinete expirate, ghiveci refuzat la export şi tocană de legume, un fel de sos de o culoare indecisă în care plutesc nişte bucăţi vegetale, nici acelea identificabile. În plus, magazinul e pustiu, nu-s decât eu şi doi bărbaţi cu chef de vorbă.
– Unde-i vânzătoarea? întrebă unul.
– O fi la inventar, răspunde mucalit celălalt. După care se întoarce la cea de la casă care controlează şi o întreabă: Da, chiar aşa, unde-i vânzătoarea?
– De unde să ştiu eu? răspunde „controloarea” înţepat.
– Da ce, eşti glugă de coceni de nu vezi nimic?
Între timp apare şi vânzătoarea.
– A, zice al doilea ironic, a venit şi duduia din concediu…
Urmuz, Caragiale şi Eugen Ionescu sunt în noi, în structura noastră. În vara trecută, la Bucureşti, într-o staţie, o femeie cu multe bagaje se chinuia să le împingă pe scara tramvaiului.
– Da urcă odată femeie, nu vezi că e loc? – îi zice o doamnă enervată.
– Lasă cocoană, îi răspunde interpelata, loc e şi la cimitir.
Lia Alecu a scris o piesă pentru teatrul de păpuşi a cărei vedetă e un motan, Isteţilă sau ceva de genul ăsta. Tovarăşa Ciobăcel, „vice” la Cultură – vorba nu mai ştiu cui, numai „viciul” ăsta ne mai lipsea! – a strâmbat din nas, că nu-i plac pisoii, că ar fi bine să-l schimbe cu un căţel… De când cu motanul Arpagic al Blandianei, nu se mai poartă pisicile. Că de refrenul Lino-Leano ce să zic, nu l-am mai auzit cântat de peste douăzeci de ani.