O opinie privind controversata relaţie Brâncuşi-Rodin (II)

Sfaturile dau roade
Printre sfaturile pe care se ştie cu precizie că le-a primit Brâncuşi de la Rodin a fost acela de a nu lucra prea repede. Brâncuşi avea, într-adevăr, o mare uşurinţă de a modela, lucru demonstrat de numărul mare de lucrări realizate în acea epocă, dar şi de mărturia lui directă: „Am intrat în atelierul lui Mercier, unde ajunsesem la o mare dexteritate tehnică. Făceam câte o sculptură pe zi în genul lui Rodin. (…) Pastişam inconştient pe Rodin, ca şi pe Mercier, dar vedeam pastişa. Eram nenorocit. Au fost anii cei mai grei, anii căutărilor, anii de regăsire a unui drum propriu”.
Sfatul lui Rodin a picat la ţanc, căci nu se ştie cum ar fi reacţionat fără el Brâncuşi; lucrările sale plăceau, ceea ce i-ar fi putut aduce o serioasă clientelă dornică de busturi, fapt ce ar fi putut corupe un artist mai slab. Acesta e momentul cel mai critic din viaţa unui artist, când trebuie să aleagă între succes şi adevărata artă. „Cât despre mine, sunt salvat, fac din ce în ce mai rău”, spunea într-un moment de răscruce asemănător Picasso,  autorul Domnişoarelor de la Avignon, lucrare executată în iarna lui 1906-1907. Lucrurile se petreceau cam în aceeaşi perioadă în care Brâncuşi făcea cotitura cea mare în existenţa sa artistică, realizând Rugăciunea şi Sărutul. Stranie coincidenţă, tocmai lucrările cu caracter funerar – ansamblul de la Târgu-Jiu  are şi el caracter comemorativ – i-au jalonat existenţa artistică. Nu se poate spune că sfatul primit de la Rodin a determinat drumul de mai târziu al sculptorului în mod hotărâtor – viteza sau încetineala execuţie nu are neapărat legătură cu calitatea operei de artă – dar el a picat într-un moment de cumpănă pentru sculptor punându-l pe gânduri. Şi mai cred că sfatului i se dă totuşi un înţeles mai banal decât exprima el în realitate. Trebuie că Rodin s-a gândit la ceva  mai mult decât la viteza de execuţie, că s-a gândit la felul de a „moşi” forma. Căci trebuie să-i acordăm lui Brâncuşi darul îngemănat al maieuticii cu tizul său filosof Socrate care, coincidenţă, era fiul unui sculptor şi al unei moaşe şi căruia artistul i-a şi dedicat o lucrare. Maieutica ilustrată de „seriile” pe care le-a realizat îl împingea, din aproape în aproape, spre adevăr.