Privighetorul

Dintele rupe din timp osul unui anotimp  dintele meu e nebun muşcă ştirb muşcă postum
dintr-o margine de drum dintr-o călimară plină sare luna în grădină călimara cu cerneală e de roşu e de galben de albastru şi de verde bate inima prin lemne după semne
 
iată dau ora exactă şi pământul tot se-nvârte
iar din putineiul lui sare iarba mielului iar din miel se scurge sânge până lumii îi ajunge ciutura cu lacrimă – nu mai plânge
paşte depărtărilor pe sub fusta mărilor apă vie colorată este lacrimă spălată
descusută haina asta a trânti lumii fereastra a urla la drumul mare soarele printre picioare pe sub care veni raza  – prima dată nu fu rază ci blestem la undiţă ca o roată fără spiţă ca un tot fără un colţ  pus de veghe pe un glonţ

şuiera pustiului umbră nouă dintelui