Constatarea sau măcar observaţia că literatura se face din literatură şi că registrul  acestei translări este practic infinit au devenit bunuri şi locuri comune ale ideologiei literare la zi. De la acest prim punct ar trebui pornită, după părerea mea,  discuţia despre recent apăruta carte a Arei Şeptilici, Dublul, un roman, Editura Paralela 45, 2006. Scrisul supravegheat din interiorul tonului major al artei literare (care se simte peste tot!), instinctul sigur al textului, grija pentru stil (croiala şi răscroiala aproape perfecte, elastice  ale propoziţiilor, excerptelor şi frazelor), uşurinţa schimbării planurilor, fastidioasa bogăţie factologică a invenţiei ficţionale, autoironia, poetizarea şi depoetizarea, precum şi încredinţarea tonică (poate nu mai puţin tiranică!) în puterea de cuprindere, absorţie şi plăsmuire a cuvântului, totul trădează un autor familiarizat şi voluptos  sedus  de strălucirea lumii literelor şi a literelor lumii, trup şi hrană din trupul Literaturii. Un astfel de scriitor care, încă de la debutul în viaţa literară, în Cenaclul ,,Junimea”  – după cum depune  mărturie  Simona Popescu – , comitea proză în descendenţa lui Radu Petrescu şi care, după aproape douăzeci de ani, ne propune o scriere ai cărei eroi (fără să facă, prin calchiere, obiectul  istoriei  literare, cel puţin în sensul consacrat şi comun al termenului) sunt  botezaţi cu numele a cel puţin doi dintre prozatorii şcolii târgoviştene, ba, mai mult, mişcaţi biografic (deşi  abia sesizabil) cu unele dintre ,,metehnele” lor, e vorba de Radu (Petrescu?) şi Costache (Olăreanu?), ei bine! un asemenea scriitor nu ar avea cum să nu-şi facă literatura, fie măcar şi reactiv, fiindcă este evident că Ara Septilici nu mai este aici în postura  de  ucenic la clasici,  vizavi  de  literatura maeştrilor! Nebunia, căci despre o mare nebunie în sens superior este vorba, care, culmea!, îi şi  reuşeseşte Arei Septilici, nu numai ca gest, dar şi ca ruptură fecundă, este că scrisul său, deloc tăios, aproape blând şi calin, aş zice,  aruncă în aer, se postează alături, denunţă şi resuscită vag demonstrativ  convenţiile şi maniera  unei întregi şcoli de literatură, respectată mai cu seamă tocmai pentru demontarea convenţiilor literare, devenite şi resimţite, iată!, din interior şi ele pentru Ara Septilici, cel puţin din punct de vedere tehnic, un triumf instituitor de convenţii noi ale purgărilor ingenios-savante… Despărţirea, dacă e vreo despărţire de literatura maeştrilor (mă tem însă că nu e decât un joc!) trebuie luată drept ceea ce este, adică o tentativă de înnoire a ceea ce este, ca vocaţie şi cunoaştre, cel mai aproape Arei Septilici!
Cartea pe care o discutăm, cel puţin din punctul nostru de vedere, este un construct care îşi prezervă suficient de apăsat, la suprafaţă şi în adâncime, atât inertextul, cât şi pretextul şi contextul, manifest implicite. Totul, în fond, depinde, pe acest palier al situării şi filiaţiei literare, de flerul cititorului, de intensitatea şi bucuria lui de a se angaja  în ficţiunea lecturii.
Al doilea unghi de abordare a textului pe care îl discutăm  priveşte noţiunea de dublu fixată în chiar titlul cărţii (la prima vedere, destul de criptică şi, mai ales, heteroclită).
 De mai bine de opt secole, de când  arta s-a îmbogăţit cu specia vulgară a romanului, omul  – sursă a tuturor ,,poveştilor” –  este perceput, în acest câmp semnificant, dublu: ca fiinţă reală din carne şi oase (Unamuno) şi, deopotrivă, entitate de hârtie, tot reală, cum se spune în vremea din urmă, simbol al imaginaţiei şi al felului de a ne ,,crea” al celorlalţi. În fiecare moment al vieţii noastre, sub aspectul expresiei, suntem ,,scrişi”, aşadar, de imaginea fantasmatică pe care ceilalţi şi-o fac despre noi, dar şi de propriul psihism, mereu mai exacerbat, scoţând la suprafaţă alte şi alte erzaţuri ale inconştientului, deopotrivă arogându-şi drepturi depline la semnificare/resemnificare. Viaţa raţională şi viaţa onirică constituie baza DUBLULUI unei antropologii complete în literatură şi cercetarea literară, sugera Bachelard. Pe urma acestei intuiţii, pentru a pleca, la rigoare, de undeva, deşi problema ar merita un studiu amplu, infinit mai nuanţat, denunţarea convenţiei literarului, ca retorică a formalizării textuale, care ucide tocmai autenticitatea viziunii lumii omului din carne şi oase, constituie, şi încă de multă vreme, un pariu major al reinventării literaturii, al marii literaturi. Un Radu Petrescu, un exemplu tare, după părerea noastră, recuperând excelent tradiţia romanului românesc şi european interbelic, atât pe linia proustian-joyceană, cât şi pe linie gideiană, într-un anume sens, nu face decât să pună în abis backroundul convenţiilor clasiciste, experimentând o litertură modernistă apreciată de toată lumea (romanele şi, mai ales, jurnalele, ca exerciţiu de prestidigitaţie preparator al operei de ficţiune, ce sunt altceva decât o încercare de inducere a graţiei autenticităţii?). Alături de el, pe un program ideologic dedus al ªcolii prozatorilor târgovişteni, Mircea Horia Simionescu reuşeşte să rescrie, într-o proză cu subtitlul roman!, de pildă!, de faţă cu cititorul, nuvela Moartea la Veneţia a lui Thomas Mann, constatând uluit, în Adendda, cum premiza acestei încercări, anume că ,,lectura unei cărţi însemnează ea însăşi o nouă creaţie”, îl împinge la o stranie întâlnire , ,,întru totul adevărată”, cum zice, cu un personaj (Erich von Vogelbach, Redingota ) în care regăseşte chipul unchiului său Paul, pe cel al profesorului de filosofie din liceu şi, apoi, pe al abatelui Paul de Marenne, el însuşi personaj în Zodia Cancerului! Orice scriere şi, cu atât mai mult, rescriere este, în realitate, o afirmare a dublului, atât la nivelul constructului durat în intertext (dublul literaturii din literatură), cât şi la nivelul actanţilor puri (posibilitatea biograficului, în care credea atâta Radu Petrescu). Prietenul profesorului von Vogelbach , pentru a rămâne la Redingota, Rudi Ursache, în pofida voinţei auctoriale, îşi creează un dublu în pozitiv, în Adrian Antofie, când el însuşi se lasă furat de demonia războiului.
Faţa oricărei medalii are şi un revers, iar acesta presupune şi cere, la rându-i, tiranic, propriu-i avers. Totul se înlănţuie în lume, fie şi sincopat, divizându-se, cu avers şi revers, la infinit. Nimic din ceea ce pare a fi nu este stabil şi încheiat vreodată, atâta vreme cât imaginaţia este însăşi existenţa noastră, cum spunea Blacke… ,,Pentru că, în definitiv, de câte ori stau lucrurile, aşa cum par, cum le percepem noi? Fizica ne învaţă că aproape niciodată Posibilitatea să trăim în altă realitate decât cea pe care o percepem  e infinită. Între noi şi realitatea noastră este, de cele mai multe ori, un spaţiu de aer umplut cu ce vrea el să se umple” (constatarea lui Radu 1, care are şi un dublu de lapte, Radu 2, în romanul Arei Septilici, p. 126). Prin grila titlului, perfect găsită şi adecvată ideologiei şi substanţei eşafodajului factologic, plecând de la schelărie, tehnici şi finisaje, totul în cartea Arei Septilici este un roman neconvenţional, un bildungsroman, cum găsim în Cuvântul autorului (,,că nu există poveste pură, că fiecare poveste cuprinde în sine o alta”, p. 132).
Ajunşi la această ,,încheiere”, mă consider obligat să avertizez cititorul că ,,lectura” cărţii Arei Septilici nu trebuie să sperie pe nimeni, căci, pur şi simplu, poate fi făcută cu plăcere, cum, de altminteri, într-un fel, îndeamnă şi autorul, care consideră că în ea ,,sunt lucruri pe care nu putea să le scrie nimeni altcineva(…)”, dar ,,că ar fi putut-o scrie oricine”. O vom ,,rescrie” noi înşine, în continuare, în felul nostru…
În prima parte şi cea mai izbutită a cărţii, după părerea noastră, doi tineri, Radu şi Adela (Radu Petrescu şi Adela Petrescuă) îşi imaginează/rescriu povestea bunicii Adelei, pe nume Cristina (cartea Arei Septilici este şi ea dedicată bunicii scriitoarei, pe nume tot Cristina!), pe un demaraj textual vag pancalist (J.M. Boldwin), calchiind, când naiv, când explicit, tehnica cataractei fulguitoare a ochiului care contemplă şi resemnifică spaţiul dintre obiecte (Ocheanul întors al lui Radu Petrescu!): ,,-Văd un avion. Văd un cap de porc, uite-l, iar alături văd un profil de femeie, foarte frumoasă, cu părul lung şi ochii albaştri. – Da, sigur îi vezi ochii albaştri. ªi lângă capul de porc ce e? – Părul negru, dar la soare bate în roşcat. Văd  un spate de bărbat tânăr. – Pentru că are muşchii dorsali bine definiţi de atâtea fiare. – Văd lângă el  o pisică demonică, tărcată, cu gura larg deschisă, prin care îi ghicesc colţii bine ascuţiţi, albi ca laptele, cu care va muşca imediat din spatele atetlic al bărbatului tânăr, în vreme ce el va slobozi un urlet infernal. Se vor sfâşia cerurile”.
Dintr-un conglomerat fragmentar şi fantezist, amintind, pe alt plan, de Ce se vede, se prefigurează, până în final, povestea unei familii din anii patruzeci ai secolului trecut (încercare asupra posibilităţilor romaneşti ale biograficului pe care, încă o dată, miza Radu Petrescu!), saga inventată, imaginată şi reconstruită  atât de cei doi confabulatori, cât şi de personajele lor din alte timpuri şi locuri, fiecare înzestrat cu un mod de semnificare extrem de al lui. Astfel, pentru Cristina, constată cei doi constructori  restauratori, imaginile ,,erau mai curând prilej de poveste”, căci ,,nici mare bătrâna, cu atât mai puţin copil, nu a avut proprietatea cuvintelor”, pe când Costache (Olăreanu?), observă din acelaşi unghi unul din ficţionari, ,,vorbea în imagini, limba lui secretă era imagine, fiecare onomatopee sau silabă şi, în final, fiecare cuvânt al lui, neînţeles de nimeni în afara Cristinei, erau expresii ale imaginilor diverse care-i ocupau, din ce în ce mai mult, creierul. Costache şi-a păstrat limbajul secret până la moarte nu pentru că nu a învăţat pe deplin româneşte, ci pentru că limba vorbită de toată lumea nu descria limba din capul lui”. La rându-i, Vladimir, din  visele şi fanteziile de dragoste ale Cristinei, are propriul fel de a pricepe şi aşeza umbrele şi reflexele lucrurilor cu care are atingere, schimbându-le într-o poveste care devine empatică – romanul de dragoste, la adolescenţă,  (importantă secvenţă textuală în Dublul… Arei Septilici) al tatălui (Vladimir) şi mamei (Cristina) Adelei. De remarcat aura oniric-poetică şi pansenzorialitatea bogată (identificată şi de Simona Popescu, prefaţatoarea vulumului), elemente de transcendenţă evidente ale unei frumoase sublimări textuale prezente pe tot parcursul firului acestei prime părţi a cărţii.
O altă poveste bizară (destinul oricărui discurs al insolitării) conjugă, în partea a doua a cărţii, drumurile  unui fizician emigrat în America, pe nume Radu (un dublu!), cu legenda vie a unei balerine  sexagenare, Cristina, bunica Adelei, întâlnite pe Baterry Park, la un pui cu orez, şi pentru care face, fix de 4 iulie, un coup de foudre inimaginabil! Personal, consider naraţiunea o fabulă inversă, un dublu parodic şi un fel de poncif sui-generis la Sexagenara şi tânărul Norei Iuga, dacă vrem neapărat o lectură intertextuală.    
Contrapunctic (să nu scăpăm din vedere faptul că autorul Dublul(ui)… este în cel mai înalt grad preocupat de geometria de aer, în care privirea devenită natura culturii decupează şi sudează ingenios elementele structurii epice, atât în interiorul capitolelor, cât şi pe întregul textulal), partea a doua a cărţii, ca dublu, să zicem, este o meditaţie gravă, reţinută despre singurătate, inadaptare şi nevoia de dragoste, despre timp şi ravagiile degradării fizice inerente, despre înstrăinare şi mediocritatea ca basculă a ratării insului comun. Un DUBLU, aşadar, despre distanţa infernală care separă pe omul socializat, şi ajuns o gloabă de povară, de insul natural fiinţând cu plexul solar lovit de  paradisurile genuine ale copilăriei, alimentate cu toate figurile  oniricului care îl vorbesc, de la imaginaţie şi felul specific de semnificare al ,,ocheanului întors” şi până la tot felul de vertijuri, halucinaţii şi viziuni. ,,Cristina, cea  pe care o ţineam în braţe acum, era acolo dintotdeauna, crescusem cu ea în braţe, devenisem bărbat cu ea în braţe. O ştiam pe de rost”, iată, freudian şi defulatoriu, modul decuplării ambigue (duble) a realului de imaginar şi poetic… În treacăt fie spus, confabulatori şi autor, deopotrivă, ştiu tot ceea ce ştiu, şi nici nu se pune problema să nu ştie ceva, pentru că tot ce ar putea să nu ştie poate fi imaginat! ,,Personajele sunt toate umbre (dublul – n.n.) unei iradieri creatoare, credea Radu Petrescu; deasupra tuturor planând umbra privitorului-cititor care le recreează prin lectură”.
Dacă în primele două părţi ale naraţiunii mijloacele, devenite convenţionale prin formalizare textuală, literaturii târgoviştenilor  sunt afirmate intens productiv, mai mult sau mai puţin ironic, mai mult sau mai puţin cortical, ca dublu post-modernist, alături, de Ara Septilici, în partea a treia a cărţii, instanţa auctorială, care trebuie să găsească totului combinatoriu un sfârşit fericit(!), sfârşeşte prin a se lăsa în voia unor dramatice servituţi cacofonice ale ,,literarului” escapist, ca efect al crizei generale a valorilor  care a ucis în primul rând înălţimea artei şi a oricărui act cultural, lipsindu-le de orice transcendenţă. ªi poeziile scrise de Radu pentru Adela/Cristina, şi Portret de doamnă cu vulpe argintie, şi cele trei proze din incipitul capitolului pot fi citite în acest registru, textul punând la dispoziţie, în sprijin, chiar şi un ideo-selector suficient de limpede: ,,Vreau să fiu pe picioarele mele. Să am identitatea mea. Să spun, când sunt…”