Începând cu anul 106, o parte a Daciei devine provincie romană. Ţinuturi precum Maramureşul, Crişana şi nordul Moldovei nu au fost ocupate, fiind în continuare locuite de dacii liberi. Cucerirea romană a Daciei a impus însă organizarea unui sistem eficient de apărare împotriva atacurilor din exterior. Fiind un bastion al Imperiului, adânc înfipt în „lumea barbară”, Dacia avea nevoie de numeroase trupe pentru apărarea ei. Pe durata stăpânirii romane, Dacia a fost expusă atacurilor venite din partea dacilor liberi (carpi si costoboci) şi a goţilor, care au năvălit în Dacia în timpul împăratului Caracalla (209-217). Din acest motiv armata Daciei a numărat aproximativ 40.000 de oameni, cam o zecime din totalitatea trupelor Imperiului. Acestea îşi aveau garnizoana în castre, fortificaţii apărate de şanţuri de pământ, de ziduri şi de turnuri. Acestea erau aşezate atât în interiorul provinciei, cât şi la hotare, pentru a respinge eventualele atacuri.
 La est de Olt s‑a ridicat Limes Transalutanus. Avea o lungime 237 de kilometrii şi pornea de la Dunăre, trecea pe la est de Roşiorii de Vede, ajungând şi în zona Câmpulung, unde se afla castrul Jidava. Arheologii au opinii împărţite cu privire la acest limes, însa opinia majoritară consideră că a fost ridicat în timpul împăratului Septimus Severus (193‑211), fiind abandonat în timpul împăratului Filip Arabul (244‑249).
Castrul Jidava este cel mai mare şi singurul castru de piatră de la Limes Transalutanus. Prima schiţă a castrului datează din anul 1691 şi a fost dată de L.F Marsigli, ofiţer de geniu în armata austriacă. Conform cercetărilor arheologice din anul 1876, arheologul Dimitrie C. But­cu­lescu descoperă ruinele castrului şi o mulţime de urme materiale ce se regăsesc astăzi la Muzeul Judeţean Argeş.
În ceea ce priveşte apartenenţa castrului Jidava, acesta face parte din categoria castrelor auxiliare. Dimensiunea sa de aproximativ 1,3 hectare îl încadrează între rangurile de castru cohortă şi castru post de cercetare, putând adăposti între 200 şi 400 de soldaţi. În anul 1901, castrul a fost sondat de P. Polonic. Săpăturile au continuat după anul 1962 de către Institutul Arheologic din Bucureşti, în colaborare cu Muzeul Câmpulung, iar în anul 1964 săpăturile au fost continuate în colaborare cu Muzeul Judeţean Argeş. Numărul de obiecte găsite au făcut posibilă înfiinţarea unui muzeu al castrului.
Castrul avea o formă dreptunghiulară şi o suprafaţă de 132,35  98,65 de metri, aproximativ 1,3 hectare. Zidul de incintă avea grosimea de 1,90 m, construit din piatră de râu legată cu mortar şi prevăzută cu creneluri de cărămidă. Pe lângă ziduri, castrul era apărat de două şanţuri, primul având o lăţime de 6‑7 m şi o adâncime de 2 m, iar cel de‑al doilea avea o lăţime de 3‑3.5 m şi o adâncime de 1 m. În faţa porţilor existau poduri de lemn care făceau posibilă traversarea acestor şanţuri, stâlpii de susţinere fiind descoperiţi în urma cercetărilor din anul 1901.