Poeţi ieşeni. Clasa de excelenţă

Oricîte lucruri rele s-ar spune despre ieşeni (eu unul n-am auzit, dar e imposibil să nu se spună), nimeni nu va îndrăzni să nu le recunoască hărnicia (cînd e vorba de critici) şi talentul (cînd e vorba de poeţi). Din hărnicie au ieşit cîteva dicţionare de bună calitate, începînd cu cel al ”literaturii române de pînă la 1900”, cel mai riguros din toate dicţionarele făcute pînă acum. O aplecare spre pozitivism şi un fel de empatie lexicografică au dus şi la alte dicţionare, folositoare şi ele, cum e cel realizat de Nicolae şi Florentin Busuioc (Scriitori şi publicişti ieşeni). Totuşi, rigoarea de dicţionarolog e în scădere, căci Dicţionarul-Busuioc, bunăoară, deşi ajuns la a treia ediţie, e cu destule găuri (sau găurele, ca să nu dramatizez). Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane. Autori. Cărţi. Teme (Editura Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi, 2011) al Emanuelei Ilie e ultima operă ieşeană în domeniu şi-şi propune din principiu să fie selectiv. Ba chiar drastic selectiv de vreme ce din cei vreo trei sute de oameni care se ocupă cu versul pe malurile Bahluiului Emanuela Ilie alege doar 50. Şi-i alege, zice ea, după ”cele mai fireşti criterii de gen, cel axiologic şi cel istoric” (p. 8). O primă hecatombă are de justificare un criteriu eminent obiectiv (căci strict cantitativ), relativizat însă numaidecît de unul care poate trece drept subiectiv (sau în care încape destulă subiectivitate): autorii, fie morţi, fie în viaţă, trebuiau să aibă ”cel puţin două cărţi”, dar ce cărţi!: ”măcar notabile, dacă nu cumva bune şi foarte bune” (idem). A doua hecatombă vine, prin urmare, din inclemenţă axiologică, din fundamentalism estetic. Însă cum valoarea primează faţă de orice, se fac excepţii şi de la criteriul minimal, de a cărui sancţiune scapă Constantin Acosmei, Codrin Liviu Vasiliu şi Constantin Pricop, dintre concetăţenii noştri în viaţă, şi Irina Andone, Petru Aruştei, Nicolae Manea şi Alexandru Mălin Tacu dintre cei plecaţi.