Că literatura, mai mult decât orice alt domeniu al artei, exercită o fascinaţie continuă asupra fiinţei umane, reprezintă deja un loc comun în abordările psihosociale ale formelor de manifestare umană. Dincolo de plăcerea estetică (atunci când este vorba de receptarea unor scrieri de valoare), dincolo de hedonismul consumerist (când lectura se face pentru amuzament şi nu din raţiuni culturale), există şi o bucurie a scrisului, dublată, uneori, de orgoliul de    a-ţi vedea numele tipărit pe o carte. A scrie şi a împărţi cu ceilalţi ceea ce ai scris, a scrie şi a fi convins că prin aceasta poţi înfrunta vremea şi vremurile înseamnă totuşi mult mai mult decât orgoliu sau nevoie de exprimare: intervin impulsuri obscure, insondabile, legate de nevoia fiecăruia de a şti că „n-a murit de tot”, că, prin cărţile scrise, poate intra în eternitate. Pomenirea numelui, practică moral-creştină, se traduce în subconştientul creatorului de frumos prin această nevoie de a lăsa ceva în urmă (ţăranii bătrâni încă mai vorbesc de obligativitatea sacră a celor patru realizări fundamentale: o casă, un copil, un pom, o fântână; scriitorii le sintetizează într-o carte, ea fiind şi casa, şi copilul, şi pomul, şi fântâna). Gestul de a scrie are conotaţia magică a făuririi de piramide: faraonul stă în monumentul pe care şi-l clădeşte, înconjurat de lucrurile care i-au fost dragi şi de cele care i-au asigurat confortul existenţial, aşteptând învierea; tot aşa, scriitorul se închide în opera lui, cu speranţa nezdruncinată că însăşi repetarea numelui său şi al cărţii pe care a scris-o e o formă de nemurire.
Oficial, în artele poetice ori în mărturiile ocazionale, puţini dintre cei care scriu îşi mărturisesc/conştientizează această motivaţie. De fapt ea rămâne de cele mai multe ori în substraturi abisale, alimentând de acolo imaginaţia, agonia şi extazul creaţiei. Unii spun „scriu pentru că nu pot trăi altfel”; alţii spun „scriu pentru că scriu”; sunt şi argumentări sofisticate, şi explicaţii înveşmântate metaforic, se caută mize reale ori fabuloase şi, în general, se scoate actul de creaţie din sfera fenomenalului, pentru o plasare a lui în plan metafizic. Indiferent de motivele pe care le găsesc oamenii pentru a-şi justifica aplecarea – uneori chinuitoare – asupra paginilor albe, important este că se scrie. Pentru plăcerea jocului (literatura, în momentul în care va renunţa la valenţele ei ludice, va fi mult mai săracă), se pun întrebări despre etapele actului de creaţie, despre motivaţiile lui, despre scopul lui real sau imaginar, se mediatizează picanterii, se inventează biografii şi blazoane, se stabilesc ierarhii şi se fac judecăţi de valoare, ca să ne referim numai la câteva aspecte din multitudinea celor care alcătuiesc un uriaş conglomerat extraliterar, menit să pună în valoare sămânţa de talent şi de nebunie fără de care nimeni n-ar putea scrie în continuare.
    Se tot spune că literatura este în criză. Dar ea este în criză de atâta vreme, încât se poate accepta, pe bună dreptate, că ea este însăşi criza. Dacă nu ar fi aşa, într-o perioadă cum este cea prin care trecem, nu s-ar scrie şi, mai ales, nu s-ar publica aşa de mult. Lumea este preocupată de acumulări materiale, banul este la putere, perspectiva sumbră a zilei de mâine ne obsedează pe toţi şi, chiar şi în aceste condiţii, apar cărţi peste cărţi peste cărţi. Zvonuri pesimiste acreditează lipsa cronică de lectură, mai ales în rândul tinerilor; zvonuri optimiste vin să infirme: nimeni n-a renunţat cu adevărat la citit. Se mai deschid cărţi în biblioteci, ba chiar şi în mijloacele de transport, în fast-food-uri, în parcuri şi în atât de multe locuri publice, încât îţi dai seama, vrând-nevrând, că cititul n-a dispărut: nu mai este instituţionalizat şi şi-a pierdut severitatea de ceremonial. Este trendy să te vaiţi că devenim subculturali, că soarta naţiunii va depinde în viitor de nişte semianalfabeţi, dar modele vin şi pleacă, fără să modifice ceea ce se află înscris în codul nostru genetic: respectul pentru cuvânt, văzut, mai devreme sau mai târziu, în dimensiunea lui sacră. Aşa că făuritorii de „piramide” îşi pot visa în continuare nemurirea.