CAZUL LABIŞ

„Am să mă-ntorc în Moldova mea
şi tot poet mă voi face”

 (Urmare din numărul trecut)

Când la 1 oct. 1952 se deschideau porţile Şcolii de literatură, Sadoveanu putea întreba tunător: „Labiş, eşti aişi?”. Poetul a fost, indiscutabil, vedeta promoţiei. Debutul în Iaşul nou (1950), truda la revista Anii de ucenicie (scoasă la acea faimoasă şcoală, absolvită în 1954), munca în redacţiile revistelor Contemporanul şi Gazeta literară (1954-1956) însoţesc paşii unei generaţii. Ea, generaţia „luptei cu inerţia”, sigilată de inocenţă şi exuberanţă, traversa „era entuziasmului”; ei erau, cu toţii, doritori să se afirme, talentaţi şi neştiutori (Lucian Raicu). Poemele timpurii ale lui Labiş probează acest lucru. Mai târziu, vocea sa lirică se schimbă, încărcată de reflexivitate; dar acest mai târziu (care se suprapune, aproape, cu începuturile) nu suprimă candorile virginale şi prospeţimea matinală ale acestei lirici, doritoare să dezvăluie „toate durerile lumii”. După cum nimeni nu poate contesta „zonele de retorică” în care se zbate ea; poetul dispărut la 21 de ani, fără a fi avut, astfel, „şansa” disidenţei şi timpul cizelării, nu înseamnă doar „o trecere”. Legenda labişiană conservă această vibraţie pură, temperamentul de luptător, sacrificiul şi inocenţa şi, în ultimă instanţă, răspunde chiar nevoii noastre de mituri. Fiind vorba despre o operă „întreruptă” (cu brutalitate, de un destin nemilos), broderia speculativă exploatează tocmai legenda; nu e posibilă o lectură desprinsă de tragismul sfârşitului, cu „iz mioritic” (observa Mircea Tomuş). Ce se salvează din acestă operă, fatal inegală, cu relief accidentat, va hotărî timpul, adică noile generaţii de cititori care se vor apropia de Labiş. Fiindcă poetul, iute clasat drept un „ideolog” obedient, are dreptul la o relectură, într-un context al recepţiei calme, reaşezând valorile, descoperindu-i, poate, lirica erotică „prebărbătească” (Valeriu Cristea) sau semnificaţia inversă a atâtor texte dinamitarde.
Recitindu-l, cu grija inserţiei în context, descoperind congruenţa cu climatul şi „canonul” poetic al epocii, să nu uităm „evadările” sale din estetica proletcultistă (sau „iluminările” sale, cum – norocos – le numise Dan Mănucă), insistând pe dimensiunea simbolică şi ambivalenţa poeziei labişiene, descifrând cu migală „al doilea strat”. Rebelul Labiş, deviind de la „făgaşurile instituţionalizate”, merită, indiscutabil, acest efort exegetic.

2011-11-05T16:00:00+02:00