Oficial, comunismul a murit în urmă cu 18 ani. Neoficial, trăieşte printre noi. Sigur că mulţi ar fi tentaţi să întrebe: Cum se poate afirma aşa ceva în condiţiile în care România are caracteristici ale unui stat democrat: pluralism politic, libertatea presei, vot universal etc.?
Prezenta disertaţie, pentru mine, elev de 17 ani, călătorie intelectuală, încearcă să răspundă la această întrebare prin prezentarea sumară a „terorii roşii” importată în România la mijlocul secolului XX.
Am realizat lucrarea fără a avea, personal, experienţa terorii comuniste, având însă impregnate suferinţele familiei mele îndurate în perioada comunistă, suferinţe care m-au marcat şi care continuă să mă înspăimânte şi astăzi, deşi nu m-am născut în comunism.
Fără a avea pretenţia de a fi realizat o lucrare academică, încerc a creiona momente cheie ale „luminii ce venea de la răsărit“.
Pregătind această lucrare mi-am pus întrebări la care aştept încă răspuns. Am constatat cu durere că există mii de documente de arhivă, dar care nu ne relevă în totalitate atrocităţile comise de comunism. Paradoxal, avem acces tot mai mare la informaţii, tot mai multe site-uri de Internet realizate, tot mai multe cărţi publicate pe această temă, multe dintre acestea fiind chiar „măsluite”, şi ştim tot mai puţine.
Cum am putea noi, cei născuţi în postcomunism sau chiar la sfârşitul „epocii de aur” să creăm României viitorul pe care îl merită? Cum putem avea convingerea că am procedat corect dacă nu am reuşit să învăţăm din memoria trecutului?