Preluând din retorica antică îndreptăţirea unei lecturi convenabile1, considerăm că piesa lui Doru Moţoc, Cam târziu, domnule Godot! Fantezie dramatică în două părţi, este mai mult decât un lamento la căpătâiul unui muribund, când speranţa preia prerogativele lumânării: pâlpâie neputincioasă. Propunem o citire în adâncime, în palimpsest, în subtextul peste care s-a aşternut scriitura de serviciu despre o realitate recognoscibilă şi identificabilă, din păcate, în practica diurnă actuală. Îmi permit să afirm că totul este o zgură acoperind sensul profund ce se cere dezghiocat. Cu alte cuvinte, ce este la suprafaţă (gândul nostru comun, plus expresia lui cotidiană) nu este şi înăuntru2.
Acţiunea piesei se poartă în două planuri distincte (care implică, aşa cum vom vedea, patru paliere existenţiale): rinoceri – Béranger, respectiv Béranger – Godot. Cele două planuri intersectându-se, zona de intersecţie semică relevează drept sem esenţial arma ucigătoare, carabina, impusă de viaţa în junglă („Béranger: Ce-ai vrea să fac?”), respinsă într-un proiect superior al convieţuirii („Godot: Poate că puşca nu e singura cale… Chiar nu se poate dialoga cu ei?”). E vorba, în fond, de două lumi diferite, una, horribile visu, cu o morală întreţinută la gura de foc a ţevii de carabină, o alta păcătuind prin stranietate („ B.: Pari de pe altă lume… G.: …eu chiar vin din altă lume”), cu un Godot – deus otiosus („B.: Apropo, cum e pe-acolo? G.: Drept să-ţi spun, e cam plictiseală…”). S-ar putea ca plictisul provocat de perfecţiunea lumii superioare să devină cauză eficientă a trândăviei crase, traduse în plan glosematic în refuzul limbajului articulat şi recursul la epifonem. Încercarea lui Godot de a încropi o brumă de dialog cu rinocerii eşuează; ea contravine ordinii trândave instaurate la nivelul mentalului. Într-un spaţiu al tribulaţiilor dezaxate, uşor de identificat hic et nunc, vârstnicii „Beau. Urlă. Se bat. Ucid. Tâlhăresc. Violează. Organizează campionate de bătaie în pieţe. Individual şi pe echipe. Defilează…”, iar tinerii „Se uită la televizor, se distrează la jocurile mecanice. Dansează în discoteci. Zac în baruri. Fac sex în grup. Se droghează… Dar cel mai mult le place să nu facă nimic”. Întâlnim, în context depreciat, şi vocabula a se descurca, cu sensul meschin, investiţie a mişmaşului de inspiraţie famelic – comunistă întru căptuşirea frigiderului.3 Asemenea aserţiuni, reperabile în discursul comun, puse în text fac pandant reuşit cu pagini de expresivă elită „rinocerească”. Ne gândim, spre exemplu, la acel joc venind să satisfacă clipa de graţie a unui intelect subuman, precum şi la secvenţa imediată consumării apetitului ludic de extracţie underground, „încântare băloasă”, zice dramaturgul.