Nimeni nu scapă de obsesia cărnii (de matricea lui sarcs), de obsesia propriei goliciuni. Într-un fel, intim, aceeaşi, dar mereu alta cu trecerea anilor. Suntem şi noi, până la moarte, nişte melci care-şi poartă cochilia-n spate. Ne învârtim, prin datul sorţii, între splendoare şi decrepitudine. Marea artă a lumii (mă gândesc, întâi de toate, la sculptura elină a străvechimilor), ocolind prejudecăţile şi ţintind adevărul în sine, pune-n valoare neasemuita frumuseţe a corpului omenesc. Ecoul târziu al acestei fascinante aventuri sculpturale îl găsim, spre exemplu, în David-ul lui Michelangelo Buonarroti (cu celebra zicere din finalul travaliului său artistic: „Şi acum, vorbeşte!“). O temă şi aceasta ca oricare alta. Pe marginea căreia, mai mult sau mai puţin inspirat, inteligent ori stupid, poţi înnoda un şir imens de fraze. Important e că, în linia firescului mereu busculat de convulsii mentale ce trag peste lume un văl infinit de pudoare, Venus din Milo  rămâne ce este: o copie în marmură, un proiect sculptural, o propunere doar dintr-un şir nesfârşit de oglinzi ale realităţii materializate carnal. Venus din Milo („cine citeşte, să înţeleagă”, Mt. 24,15), ca reper al seducţiei, ca pendul oscilând pe cadranele fiinţării şi marcând diferitele grade în care se-nscrie umanul între firesc şi nefiresc, între sublim şi abjecţie, făcând să freamăte adâncile păduri de licheni ale subconştientului. La urma-urmei, care e graniţa dintre pudoare şi impudoare, dintre moralitatea dovedind în noi înşine destule resturi de imoralitate şi imoralitatea asigurând în anumite cazuri, paradoxal, viguroase ancorări în apele limpezi şi liniştite ale moralităţii?! Întrebarea poate să pară stupidă (şi poate chiar este, ori fără-ndoială că este în această formulare a ei), dar nu văd altă cale de acces către fărâma adevărului. Şi iarăşi (altă întrebare stupidă în acelaşi context), cum şi până unde şi în ce termeni se poate vorbi despre sex? Problematica sexuală străbate istoria şi constituie una din datele sine qua non ale fiinţării cosmice. Umanitatea, în momentul de faţă, pare să fi rezolvat, prin cutume şi legi universal valabile, incluzând libertăţile şi restricţiile general acceptate, ecuaţia acestei dimensiuni a fiinţării cosmice şi cadrele ei de manifestare. Disciplinele umane instituţionalizate (medicina, biologia, chimia, dreptul etc.), de la caz la caz, pe tronsoane specializate, cercetează, analizează, concluzionează, supraveghează, lucrează şi asigură, conform competenţelor proprii, sănătatea psiho-fizică a fiinţei noastre. În privinţa acestei problematici, religiile lumii au normele lor morale bine precizate. Morala creştină, la rândul ei, nu face nici o concesie desfrânării, ca păcat capital, recomandând în perspectivă soteriologică inclusiv abţinerea de la orice formă de vorbire şi de scriere „necuviincioasă”, pledând pentru tăcerea înţeleaptă.