America să privească la Bizanţ
Edward Luttwak afirmă că America ar trebui să privească cu multă atenţie la vechiul Constantinopol, căci acolo se poate deprinde arta de a supravieţui propriului destin. Bizanţul a supravieţuit Romei mai bine de opt sute de ani. Nu era mai puternic, iar graniţele erau cel mai greu de apărat. A supravieţuit graţie diplomaţiei, datorită intelligence, dar şi unei armate care ştia să se raporteze realist la schimbarea vremurilor. Bizanţul este “reţeta” pentru viitorul Americii, zice Edward Luttwak, în Marea strategie a Imperiului Bizantin (ed. it., La grande strategia dell’impero bizantino, Ed. Rizzoli, 2009, 540 pag.).
Bizanţul este o adevărată obsesie pentru acest american simpatic, de origine yiddish, născut în Transilvania. Căci atunci când vorbeşte la timpul trecut despre Vasile al II-lea, despre regele Gundhar sau despre unul dintre califii abbasizi, găseşte invariabil o cheie de lectură pentru secolul al XXI-lea d.Hr. Teodosie, înainte de a muri, a sfâşiat în două imperiul, lăsându-l “moştenire divizată” celor doi fii ai săi; în Apus, pe Honoriu, iar în Răsărit, pe Arcadie. Pornind de la acest episod, pe autor îl urmăreşte, de-a lungul întregii sale cărţi, fantoma discordiei, a împărţirii ecumenei în cele două lumi. Separă Puglia de Albania, Roma de Atena, Cartagina de Egipt, Occidentul de Răsărit. Un zid invizibil, de neabătut, separă două destine, două caractere, două moduri de interpretare a lumii. Ca o predestinare.
Când Mahomed al II-lea, în 1453, cucereşte Constantinopolul, Bizanţul era deja mort. Islamul cucereşte împărăţia grecească. Căci alţii sunt asasinii vechiului Constantinopol. Cine? Luttwak nu are nici o îndoială: armatele catolice ale celei de-a patra cruciade, în 1204. Roma cea Nouă, Roma de Răsărit a fost omorâtă de către Europa, cu acea extraordinară energie, care i-a permis să cucerească Mexicul, Peru, India. Însă acum acea energie pare să se fi terminat. Căci pare să fie preocupată doar de a lichida orice lider harismatic, pentru a se înrola sub armura birocraţiei mediocrilor.
Iar America … trebuie să înveţe de la Bizanţ, pentru a putea supravieţui. Căci de va face aşa, imperiul său va dura ca şi acela. După ce Atila prădase cele două imperii, Bizanţul a înţeles un lucru important: că nu pot fi apărate toate frontierele; costă prea mult şi e inutil. Aşadar, pe duşmanii săi i-a pus unul împotriva celuilalt. Diplomaţia bizantină a încurcat sforile duşmanilor, obţinând neîncetat avantajoase concesii la fiecare masa de tratative. Nu s-a mai angajat în războaie sângeroase. Nu s-ar fi dus niciodată în Iraq, precum americanii. Nici măcar pentru petrol. Căci americanii, dacă ar fi mers în Iraq pentru petrol – zice Luttwak —, ar fi avut un sens, o logică. În schimb, ei s-au angajat într-o acţiune de acest fel din idealism, pentru a demonstra că democraţia e compatibilă şi cu o ţară islamică. Iar pentru a lupta împotriva al-Qaida, s-ar fi folosit de celelalte etnii pentru a-i învinge pe talibani.
Explicaţia pare să consiste într-un complex: acela de a fi o colonie, care se trezeşte dintr-odata un imperiu. America nu ştie să colonizeze. Nu e precum englezii. E refractară, îndărătnică. Nu ştie să guverneze direct; se încrede în personaje corupte şi incapabile.
În schimb, Bizanţul rămâne un punct de referinţă. Ideologiile secolului trecut ne-au lăsat o situaţie dezastruoasă, din care putem recupera doar strategia. Trebuie să fim în măsură să interpretăm şi să prevedem scenarii posibile. Probabil că Europa nu s-a aflat niciodată sub presiunea demografică şi cea a emigraţiei, ca acum. Şi cine ştie care vor fi rezultatele procesului de islamizare, la care este supusă. Iar economia sa, ca şi cea americană, de altfel, este concurată şi va fi depăşită curând de cea chineză. S-ar putea ca Statele Unite să nu mai fie primele; dar nu vor accepta nicicând să fie pe loc secund. În funcţie de aceste scenarii va trebui să facem alegerile viitoare. Acesta este unul din scenariile posibile.
Edward Luttwak afirmă că America ar trebui să privească cu multă atenţie la vechiul Constantinopol, căci acolo se poate deprinde arta de a supravieţui propriului destin. Bizanţul a supravieţuit Romei mai bine de opt sute de ani. Nu era mai puternic, iar graniţele erau cel mai greu de apărat. A supravieţuit graţie diplomaţiei, datorită intelligence, dar şi unei armate care ştia să se raporteze realist la schimbarea vremurilor. Bizanţul este “reţeta” pentru viitorul Americii, zice Edward Luttwak, în Marea strategie a Imperiului Bizantin (ed. it., La grande strategia dell’impero bizantino, Ed. Rizzoli, 2009, 540 pag.).
Bizanţul este o adevărată obsesie pentru acest american simpatic, de origine yiddish, născut în Transilvania. Căci atunci când vorbeşte la timpul trecut despre Vasile al II-lea, despre regele Gundhar sau despre unul dintre califii abbasizi, găseşte invariabil o cheie de lectură pentru secolul al XXI-lea d.Hr. Teodosie, înainte de a muri, a sfâşiat în două imperiul, lăsându-l “moştenire divizată” celor doi fii ai săi; în Apus, pe Honoriu, iar în Răsărit, pe Arcadie. Pornind de la acest episod, pe autor îl urmăreşte, de-a lungul întregii sale cărţi, fantoma discordiei, a împărţirii ecumenei în cele două lumi. Separă Puglia de Albania, Roma de Atena, Cartagina de Egipt, Occidentul de Răsărit. Un zid invizibil, de neabătut, separă două destine, două caractere, două moduri de interpretare a lumii. Ca o predestinare.
Când Mahomed al II-lea, în 1453, cucereşte Constantinopolul, Bizanţul era deja mort. Islamul cucereşte împărăţia grecească. Căci alţii sunt asasinii vechiului Constantinopol. Cine? Luttwak nu are nici o îndoială: armatele catolice ale celei de-a patra cruciade, în 1204. Roma cea Nouă, Roma de Răsărit a fost omorâtă de către Europa, cu acea extraordinară energie, care i-a permis să cucerească Mexicul, Peru, India. Însă acum acea energie pare să se fi terminat. Căci pare să fie preocupată doar de a lichida orice lider harismatic, pentru a se înrola sub armura birocraţiei mediocrilor.
Iar America … trebuie să înveţe de la Bizanţ, pentru a putea supravieţui. Căci de va face aşa, imperiul său va dura ca şi acela. După ce Atila prădase cele două imperii, Bizanţul a înţeles un lucru important: că nu pot fi apărate toate frontierele; costă prea mult şi e inutil. Aşadar, pe duşmanii săi i-a pus unul împotriva celuilalt. Diplomaţia bizantină a încurcat sforile duşmanilor, obţinând neîncetat avantajoase concesii la fiecare masa de tratative. Nu s-a mai angajat în războaie sângeroase. Nu s-ar fi dus niciodată în Iraq, precum americanii. Nici măcar pentru petrol. Căci americanii, dacă ar fi mers în Iraq pentru petrol – zice Luttwak —, ar fi avut un sens, o logică. În schimb, ei s-au angajat într-o acţiune de acest fel din idealism, pentru a demonstra că democraţia e compatibilă şi cu o ţară islamică. Iar pentru a lupta împotriva al-Qaida, s-ar fi folosit de celelalte etnii pentru a-i învinge pe talibani.
Explicaţia pare să consiste într-un complex: acela de a fi o colonie, care se trezeşte dintr-odata un imperiu. America nu ştie să colonizeze. Nu e precum englezii. E refractară, îndărătnică. Nu ştie să guverneze direct; se încrede în personaje corupte şi incapabile.
În schimb, Bizanţul rămâne un punct de referinţă. Ideologiile secolului trecut ne-au lăsat o situaţie dezastruoasă, din care putem recupera doar strategia. Trebuie să fim în măsură să interpretăm şi să prevedem scenarii posibile. Probabil că Europa nu s-a aflat niciodată sub presiunea demografică şi cea a emigraţiei, ca acum. Şi cine ştie care vor fi rezultatele procesului de islamizare, la care este supusă. Iar economia sa, ca şi cea americană, de altfel, este concurată şi va fi depăşită curând de cea chineză. S-ar putea ca Statele Unite să nu mai fie primele; dar nu vor accepta nicicând să fie pe loc secund. În funcţie de aceste scenarii va trebui să facem alegerile viitoare. Acesta este unul din scenariile posibile.