Personalitate complexă şi zbuciumată, scriitorul Ernesto Sabato se înscrie în rândul oamenilor marcaţi de destinul celor care au fost fascinaţi de universal Ideilor platonice. Contrariat de antagonismul şi nedreptăţile lumii, Sabato a găsit, în esenţa tratatelor de geometrie şi matematică, universal proporţiilor pure pe care îl căuta. În acest supraspaţiu nimic nu se schimbă, teorema lui Pitagora rămâne aceeaşi de când a fost elaborată până azi, logica aristotelică la fel. Pentru autor, acesta a fost momentul care a marcat intrarea în lumea obiectelor matematice eterne, şi această iniţiere l-a dus în mod firesc spre domeniul de avangardă al fizicii relativiste. Aprofundând teoria relativităţii, Sabato a înţeles că vechile concepte de spaţiu, timp, materie, forţă etc., specifice fizicii newtoniene îşi pierd întemeierea odată cu noua viziune asupra universului. Critica dizolvantă realizată de Einstein l-a marcat profund şi atunci a început să înţeleagă faptul că logica aristotelică a principiului identităţii începe să se clatine. Dorind să se autocunoască, Sabato a simţit că nu poate explica natura umană pornind de la logică, pentru că viaţa, concretul, visul, au o altă „lege”, deviantă de iraţional.
Toate aceste frământări au dus în final la desprinderea sa de domeniul ştiinţific şi de afirmarea în sfera literară, în anul 1943. Aici şi-a spus cuvântul cu multă forţă – în cele trei romane pe care le-a consacrat, şi anume Tunelul, Despre eroi şi morminte şi  Abaddon exterminatorul. Din sfera dogmatică a logicii ştiinţifice, Sabato evadează în domeniul inconştientului, unde are multiple revelaţii semnificative. Viul, teritoriu vast şi atât de puţin explorat, îi oferă lui Sabato posibilitatea de a-şi exprima propriile idei despre călătoria astrală. Astfel, premoniţia ar fi posibilă pentru oricare spirit în măsura în care sufletul în somn s-ar desprinde de trup, având posibilitatea de a contempla viitorul care aşteaptă să se realizeze în domeniul concret. Pentru Sabato, artistul adevărat este dotat în mod sigur cu valenţe premonitive, şi el dă exemplul unui pictor român (Victor Brauner) care a anticipat în tablourile sale momentul orbirii proprii, produse ulterior din cauza unui accident. Aici graniţele ştiinţei sunt deja depăşite, cum spune autorul că „visul nu este aristotelic”. Mecanismul premoniţiei poate fi dus mai departe, spre vizualizarea dantescă a infernului în cazul coşmarurilor. Dar infernul sabatian se regăseşte şi în stare de veghe în cazul nebunilor. Crizele acestora, dialogul cu fiinţe invizibile, profunda teroare ce se citeşte pe feţele lor demonstrează din plin realitatea acestei pre-viziuni. Imaginea infernului este prezentă din plin în romanele lui Sabato, culminând cu viziunea apocaliptică din Abaddon exterminatorul.  Scriitorul însuşi a fost marcat de o premoniţie, legată de pierderea propriei vederi, atunci când a scris finalul său Raport despre orbi,  în care investighează abisurile unei teribile societăţi secrete, aflate în adâncul planetei, care guvernează din umbră destinele evoluţiei noastre. Dar, dincolo de sfera maleficului oniric, Sabato crede că visul are o certă capacitate vindecătoare pentru psihicul nostru, prin rezolvarea simbolică a conflictelor noastre interioare. Respectând teoria platoniciană, autorul arată că maşina materială a trupului este supusă legilor necesare ale lumii, dar sufletul, respectiv partea lui superioară, spiritual, nu este limitat de necessitate. Din contră, aşa se poate argumenta teoria liberului arbitru, ca libertate a sufletului de a se emancipa de sub puterea monştrilor inconştientului spre a alege decizia morală justă. Pe de o parte, visul ne ajută să ne echilibrăm din punct de vedere pulsional, pe de altă parte, liberul arbitru ne ajută să adoptăm calea justă, şi în acest mod sufletul are o cale de salvare din iad, care poate fi văzut pe două paliere, 1. unul transcendental, subiectiv şi un altul obiectiv, reprezentat de fluxul istoric. Adept al filosofiei existenţialităţii, Sabato arată că în sine istoria este un coşmar al cărui sens este nonsensul. Nu putem înţelege oscilaţiile şi zbuciumul volutelor istoriei decât ridicându-ne pe un plan superior, dar atunci trebuie la fel ca existenţialistul filosof Kierkegaard să ne întoarcem la credinţa în Dumnezeu. Chiar Sabato arată că, dacă Sartre arăta că existenţa sentimentului angoasei certifică faptul că esenţa acestei lumi ar fi neantul, pe de altă parte speranţa ne duce spre crezul existneţei Fiinţei Supreme care ne poate salva din bezna infernului.
Să nu uităm că Dante şi-a început călătoria în infern, dar apoi prin calea purgatoriului a ajuns în Paradis. În zilele noastre ne putem confrunta însă cu un alt infern, acela al abstractizării ştiinţifice care duce în final la tehnolgizare extremă şi la dezumanizare. În ultimul său roman, Sabato exprimă această spaimă apocaliptică, prin regresia persoanei spre individ şi transformarea omului într-un angrenaj, marcat de pecetea alienării generate de cele două barbarii: cea a tehnologizării şi cea a ideologizării totalitare. Este şi aceasta o premoniţie care ne face să apelăm tot la speranţă în scopul găsirii unui sens superior lumii.