Elemente doctrinare la Eminescu în contextul tranziţiei
„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiunilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce avem de-a o creşte de-acum înainte. Eu las lumea ce merge deja, ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea întâi, dar la cea de-a doua sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi”.
Eminescu (Opere, XVII, 1999, p. 336)
Ca rezultat al preocupărilor sale continue de investigare a realităţilor româneşti, în calitate de jurnalist, ulterior de redactor-şef al oficiosului conservator Timpul, Eminescu schiţează cadrul unei concepţii, cu note de originalitate, privind dezvoltarea şi modernizarea României, pornind de la cunoscuta teorie a „formelor fără fond”, elaborată de T. Maiorescu. Prin abordări succesive îi amplifică şi nuanţează conţinutul, subsumându-i câteva teorii apropiate junimiştilor, precum cele referitoare la stat, naţiune, continuitatea seriilor istorice, postulantism şi protecţionism, dar şi proprii privind oligarhia („pătura superpusă”), golurile sociale, declasarea, compensaţia prin muncă, semibarbaria ş.a.
În abordările sale, îşi depăşeşte în mod evident prerogativele de redactor; nu se limitează la sesizarea şi descrierea faptelor, evenimentelor, fenomenelor şi proceselor sociale, ci le analizează, integrează şi evaluează pe suport teoretic şi ideologic, sugerând direcţii de acţiune şi măsuri concrete pentru optimizarea reconstrucţiei sociale.
Atribuirea rolului de doctrinar al formaţiunii conservatoare este, până la un punct, îndreptăţită, dovadă acuzaţiile liderilor liberali, reproşurile făcute în acest sens de unii conservatori conducerii partidului (I.A. Cantacuzino şi P.P. Carp, spre exemplu), precum şi retractările în materie de principii şi vederi politice aparţinând lui T. Maiorescu, G. Panu, care se disociau public, inclusiv prin intermediul cotidianului Timpul, de unele idei exprimate de gazetar. Sunt cunoscute acuzele potrivit cărora Eminescu făcuse din publicaţie „organul personal al antipatiilor sale” (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, V, 1934, p. 123).
Eminescu rămâne, în realitate, susţinătorul constant al intereselor naţiunii.
Dincolo de atitudinile contestatare la adresa puterii, de multe ori excesive, conştientizează că marile transformări operate în România, îndeosebi după domnia lui A. I. Cuza, erau nu numai necesare, dar şi inevitabile, că decizionalii centrali nu au dispus de condiţiile cele mai bune, de experienţa, susţinerea politică şi resursele necesare elaborării şi aplicării unei politici naţionale destinate tranziţiei spre capitalism. Avea în vedere, în primul rând, organizarea instituţională:
„[…] bărbaţii noştri de stat, preocupaţi cum au fost până acum de ideea cea mare a emancipării naţionale, n-au avut nici timpul, nici liniştea de spirit necesare ca să creeze un sistem de organizare care să izvorască din studiul profund şi conştiincios al trebuinţelor noastre locale şi care să fie potrivit cu puterile intelectuale şi cu mijloacele de avuţie ale populaţiunilor noastre. Şi de aceea, până acum, mai mult am copiat legi de organizare străină, căutând a le localiza pre alocurea.
Şi două neajunsuri însemnate au izvorât din această organizaţiune prea complicată: pe de o parte multe legi nu se pot aplica decât foarte rău, iar de altă parte, această organizaţiune este prea costisitoare.
Acum când preocuparea cea mare a românilor s-a terminat, din fericire, prin intrarea României în concertul european, este timpul să ne preocupăm mai serios de cestiunile cele grave ce ridică organizarea noastră din interior” (Eminescu, Opere, XII, 1985, p. 431).
Momentul de vârf în care Eminescu îşi sistematizează cele mai multe idei doctrinare a fost între 1880-1881, când conduce Timpul. În acest interval au avut loc trei evenimente de importanţă capitală care au scos ţara din izolarea impusă de marile puteri, sporindu-i securitatea şi prestigiul internaţional: recunoaşterea deplinei independenţe de stat, constituirea regatului României şi punerea bazelor Triplei Alianţe.
Principalele cauze şi condiţii care i-au determinat şi stimulat gândirea social-politică au fost:
– inexistenţa, la acea vreme, a unei doctrine naţionale care să configureze marile obiective de dezvoltare pe termen mediu şi lung; partidele tratau disfuncţiile ca manifestări inerente tranziţiei, recurgând adesea la improvizaţii, măsuri de urgenţă şi la punerea în operă a solicitărilor şi recomandărilor unor puteri interesate să-şi prelungească statutul de garante, chiar de protectorate, cu toate că România îşi câştigase independenţa;
– inconsistenţa programelor politice, explicabilă mai ales prin frecventele schimbări de guverne, implicit de priorităţi şi prin migraţia unor membri marcanţi de la un partid la altul;
– pasiunea excesivă din viaţa politică internă, soldată cu coborârea confruntării de la nivel de principii la persoane, afectând chiar şi ideile pozitive;
– preocuparea Partidului Conservator de a-şi prezenta cât mai credibil oferta politică, în vederea revenirii la guvernare;
– respectul şi libertatea de exprimare de care se bucura Eminescu în cercul Junimii, ca om de cultură şi jurnalist.
În elaborarea constructelor sale socio-politice se foloseşte de ideile şi orientările programatice ale unor lideri şi ideologi conservatori precum C. Epureanu, T. Maiorescu, P.P. Carp, Th. Rosetti, A. D. Xenopol; Eminescu nu se limitează la acestea şi nu şi le însuşeşte în totalitate. Se documentează pe cont propriu, studiind lucrări din literatura politică engleză, franceză, germană, italiană (J. S. Millton, A. Smith, E. Burke, C. Montesquieu, Fr. Quesnay, A. H. Müller, J. Herder, Fr. List, K. Mannhein, N. Machiavelli ş.a.) opere ale unor autori români, îndeosebi I. Ghica, M. Kogălniceanu, D. Marţian, P. Aurelian, G. Mârzescu, din care valorifică ideile cele mai avansate. Totodată, analizează critic cele mai diverse aspecte din realitatea românească, dezvoltându-şi adeseori observaţiile în autentice teze şi teorii.
Independenţa gândirii şi contribuţia sa doctrinară i-au fost recunoscute încă din timpul vieţii atât de junimişti, cât şi de fruntaşii liberali. Ulterior, meritele i-au fost subliniate de cercetători de prestigiu precum N. Iorga, S. Mehedinţi, C. Rădulescu-Motru, Şt. Zeletin, E. Lovinescu, G. Călinescu, I.E. Torouţiu, D. Murăraşu, Perpessicius, A.Z. N. Pop, Z. Ornea, D. Vatamaniuc, C. Murgescu, I. Bădescu, C. Schifirneţ, N. Georgescu, Th. Codreanu ş.a.
I. E. Torouţiu, în studiul său Modernismul. Simbolism-Impresionism-Expresionism, face o remarcă semnificativă asupra valorii de excepţie a ideologiei gazetarului: „Dacă M. Eminescu a fost combătut de unii critici, aceasta s-a întâmplat nu că nu a fost înţeles, ci tocmai pentru că s-a înţeles prea bine că devine o primejdie pentru doctrinele artificiale” (1926, p. 76).
În mod repetat, în disputele pe teme doctrinare, Eminescu precizează că obiectivele pe care le urmărea vizau, prioritar, „conservarea elementului naţional şi ocrotirea acestuia contra concurenţei excesive şi a propriei lui neprevederi” (Eminescu, Opere, XII, 1985, p. 431), precum şi afirmarea naţiunii române în lumea civilizată, fără ca prin acestea să fie afectate celelalte comunităţi etnice:
„Cestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvânt geniul lui, să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare” (op. cit., p. 444).
Ideea exprimată esenţializează motivaţia naţionalismului eminescian: o reacţie de protecţie la ameninţările receptate îndeosebi dinspre Occident şi Rusia, induse de o imigraţie ce părea de nestăvilit şi mai ales de o concurenţă economică disproporţionată, căreia ţara nu-i putea contrapune măsuri eficiente.
Ca „mijloace fundamentale” de apărare sugerează:
– reorganizarea socială, cu menţinerea rolului important al statului în gestionarea proceselor economice şi sociale;
– închegarea unui „guvern naţional, serios şi tare”, care să exercite „o acţiune decisivă în politica orientală” (op. cit., p. 17);
– crearea unei administraţii oneste, capabile să pună în aplicare noile programe de dezvoltare şi să diminueze abuzurile şi ilegalităţile;
– temperarea confruntărilor politice care divizau societatea românească în tabere ostile;
– ridicarea nivelului intelectual al cetăţenilor şi amplificarea simţului lor istoric;
– crearea unei economii naţionale diversificate, centrate pe o industrie protejată „vremelnic” de stat, care să susţină şi celelalte ramuri ş.a.
În intervenţiile de presă, Eminescu militează pentru simplificarea administraţiei, a „postulantismului”, devenit o adevărată plagă socială, cu motivaţia limitării poverii fiscale, birocraţiei, influenţei în viaţa politică şi oferirii posibilităţii factorilor locali de a se concentra asupra priorităţilor ţinând de nevoile şcolii, bisericii, de întreţinerea căilor de comunicaţii, rezolvarea problemelor cotidiene ale cetăţenilor, de orientarea tineretului spre ocupaţii specifice societăţii moderne. Cere insistent din partea funcţionarului public competenţă profesională, spirit civic şi echidistanţă politică.
Pune accent deosebit asupra independenţei magistraturii, pregătirii şi corectitudinii acesteia, considerând refacerea încrederii cetăţenilor în justiţie nu numai un imperativ al momentului, dar şi o condiţie esenţială a oricărei democraţii. În context, subliniază necesitatea respectării reglementărilor, precizând că „legile cele mai bune nu pot da decât rezultate rele în mâini deprinse a le viola” (op. cit., p. 432) şi că mai mult decât cele mai bune legi, „o economie înţeleaptă şi o administraţie onestă pot ajuta la înălţarea claselor muncitoare şi la ocrotirea lor” (Ibidem).
Referindu-se la reorganizarea socială, Eminescu solicită implicarea statului în susţinerea meseriilor tradiţionale, în dezvoltarea industriei autohtone, recomandând măsuri economice concrete pentru utilizarea tuturor forţelor intelectuale şi fizice ale ţării, inclusiv ale imigranţilor. Optează pentru sistemul politico-economic existent în Danemarca, descris de Laing, pe considerentul că oferea posibilitatea capacitării forţei de muncă, „înlăturării gravelor neajunsuri ale disproporţiei dintre clasele producătoare şi consumatoare” (op. cit, p. 444).
Ostil politicianismului, Eminescu exprimă neîncredere faţă de programele politice, considerându-le „pompoase liste de făgăduinţe şi de vorbe mari […], „izvoade de fericire promise şi pururea neîmplinite, cu numirea de negustorie de principii, de pretexte invocate pentru a urmări cu totul alte scopuri” (Opere, XI, 1984, p. 17), evaluându-le extrem de exigent în privinţa iniţiativei, credibilităţii autorilor, concordanţei cu interesele naţionale, necesităţii şi finalităţii lor. În valoroasele Studii asupra situaţiei, invocă numărul mare şi diversitatea autorilor unor astfel de programe – guverne provizorii, partide, personalităţi politice izolate –, lipsa lor de solidaritate cu sentimentele şi aspiraţiile legitime ale ţării, inoportunitatea în raport cu nivelul instituţional existent, cu tradiţiile şi stadiul de dezvoltare ale societăţii româneşti. Din această perspectivă, insistă asupra elementelor valoroase, validate de evoluţia socială şi de spiritul public, calificând ca nerealistă preluarea unor idei, teorii şi formule, oricât de înaintate, care nu-şi găseau fundament în realitatea românească.
Doctrinarul de la Timpul se lansează puternic în dispută pe aceste teme, larg dezbătute în epocă începând cu N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, C. A. Rosetti, I. Ghica, I. C. Brătianu şi T. Maiorescu, A.D. Xenopol, Th. Rosetti ş.a., abordând raportul tradiţie-modernitate sub aspectul respectării echilibrului în inovaţie şi intereselor naţionale. Din direcţii şi cu argumente diferite, de cele mai multe ori ajunge la concluzii apropiate de ale acestora, evitând cantonarea într-o atitudine strict partizană. În principiu, nu se opune schimbărilor sociale; este adeptul politicii paşilor mărunţi, cu efecte calculate, invocând riscurile experimentelor sociale negative.
Opoziţia lui Eminescu faţă de amploarea şi intensitatea reformei operate în România a fost pe nedrept calificată ca reacţionară de unii politicieni contemporani şi cercetători din prima jumătate a secolului al XX-lea, care i-au evaluat opera în contextul strict al ideologiei junimiste (Şt. Zeletin, Burghezia română, origina şi rolul ei istoric, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1925, p. 227; E. Lovinescu, Istoria literaturii române, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 13 ş.a.).
Întregul grup junimist, din care făcea parte, era mai aproape în spirit de liberalii moderaţi decât de conservatorii retrograzi. Liderii grupării, instruiţi în Apus, buni cunoscători ai modului de viaţă occidental, ai avatarurilor reformei din Anglia, Franţa, Germania, Austro-Ungaria, ai teoriilor moderne privind organizarea şi conducerea societăţii, aveau o abordare programatică din perspectiva criticismului kantian şi pozitivist. Prin ideile şi teoriile lor, susţinute energic în Parlament şi în presă, au reuşit să pondereze excesele schimbărilor sociale profunde şi bruşte, atrăgând atenţia asupra impactului lor negativ, în special în plan politic şi cultural. La baza argumentaţiei lor au stat adesea raţiuni de stat, principii şi valori identitare, referinţe de ordin antropologic, sociologic, filosofic, etno-cultural, economic, istoric ş.a. În esenţă, avertizau asupra riscurilor preluării necritice a modelelor instituţionale avansate ale altor popoare, cerând identificarea, cercetarea şi adaptarea formelor celor mai potrivite „sub care ideea modernă a statului s-ar fi putut introduce în conştiinţa poporului” (Th. Rosetti, în E. Lovinescu, Antologia ideologiei junimiste, Casa Şcoalelor, 1943, p. 132). Junimiştii, cu deosebire Eminescu, recomandau factorilor de decizie în stat să-şi întemeieze acţiunile pe studiul aprofundat al realităţilor autohtone, să apeleze la tehnicieni care să gândească critic şi în perspectivă, să ţină cont de eventualele consecinţe negative ale schimbărilor pe care le promovau.
Eminescu exprimă multe puncte de vedere aprofundate ori diferite de ale membrilor grupării, în special cu privire la stat, naţiune, monarhie, clase sociale, schimbare socială, serii istorice de dezvoltare, identitate şi apartenenţă naţională, emigraţie, patriotism, simţ istoric, desăvârşirea unirii, progres, democraţie, merit şi reprezentativitate socială, muncă, opinie publică, justiţie, învăţământ, cultură, sănătate, demografie, economie, comerţ, politică externă (pace, alianţe militare, război, independenţă, neutralitate, efecte ale fenomenului imperial), manifestări de patologie socială (revolte, demagogie, corupţie) ş.a.
Afinitatea se datorează nu numai lecturilor comune şi discuţiilor purtate în mediul Junimii, dar mai ales convingerilor proprii. Eminescu nu ar fi susţinut idei de care nu era convins, fapt precizat de el în mai multe rânduri şi confirmat de apropiaţi ai săi, în special T. Maiorescu şi I. Slavici. Spre deosebire de T. Maiorescu este mai tranşant şi mai pragmatic, neavând partipriuri politice, manifestările de independenţă fiind mai pregnante în ultimii ani ai gazetăriei sale. Adept al autoritarismului, aprecia că raţiunea de stat trebuia să primeze în procesul reconstrucţiei sociale faţă de raţiunile dinastică şi aristocratică. În acest sens, cerea ca interesele civice să fie armonizate cu cele de ordin general, să fie combătute sever individualismul orb şi demagogia, concluzionând că autoritatea de stat încăpuse în mâinile unei oligarhii care îndepărta naţiunea de scopurile ei istorice, prin preocupări de satisfacere prioritară a propriilor interese. Miza pe creşterea contribuţiei ştiinţelor şi tehnicii în organizarea şi conducerea societăţii, acordând o importanţă aparte economiei, sociologiei şi istoriei.
În justificarea atitudinii sale criticiste, Eminescu afirmă că nu putea sta nepăsător „în faţa operei de distrugere a ordinii politice şi economice întreprinsă şi continuată cu atâta stăruinţă de către puternicii zilei” (Opere, XVII, 1999, p. 340), argumentând astfel: „situaţia e însă prea gravă ca să nu denunţăm ţării pe aceia care sunt adevăraţii vinovaţi, şi plini de încredere în simţul deşteptat al tuturor oamenilor de bine, credem că lumea va creşte mereu până ce adevărul se va deosebi de minciună” (ibidem).
Jurnalistul de la Timpul afirmă explicit că nu dorea reîntoarcerea în trecut, pronunţându-se ferm pentru adaptarea căilor de progres la necesităţile, posibilităţile şi specificul dezvoltării româneşti, în acord cu interesele statului şi cetăţenilor:
„Să nu se înşele nimeni; nu voim deloc a ne atinge de libertăţile câştigate odată, nu voim a ne întoarce îndărăt către privilegiurile sfărâmate de noi cu însăşi mâna noastră; nu cerem o reacţiune spre trecut, cerem însă stabilirea echilibrului care nu mai există pentru susţinerea intereselor vitale ale ţărei. Dacă nu voim atingerea libertăţilor noastre cetăţeneşti prin reacţiune, nu voim deopotrivă, păralizarea lor prin licenţa demagogiei. Noi, care am contribuit mai mult poate decât tribunii zilei la sfărâmarea despotismnului de sus, declarăm astăzi franc, leal şi cu energie că nu voim a consolida tirania de jos”.
În altă ordine de idei, avertizează că: „O ţară nu se guvernează cu aforisme, ci cu sisteme, iar sistemele nu se improvizează de pe o zi pe alta, ci ar trebui să rezulte din starea reală a ţării, din natura poporului, din stadiul lui de dezvoltare” (Opere, XII, 1985, p. 291).
Temerile sale privind finalitatea reformei par astăzi exagerate, însă la data când scria în Timpul erau în mare măsură întemeiate. Nimeni nu putea garanta asimilarea cu succes a noilor forme instituţionale. Numai inteligenţa oamenilor politici a făcut ca România să depăşească impasul. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în Turcia, unde reforma a provocat dezorganizarea şi prăbuşirea sistemului politic, cu urmările cunoscute (Şt. Zeletin, op. cit., p. 102). Mai mult, reculul schimbărilor sociale s-a resimţit foarte puternic în ţară, soldându-se, între altele, cu dispariţia meseriilor tradiţionale, a industriei ţărăneşti, creşterea sărăciei şi riscul ca România să devină colonie a Austro-Ungariei şi Germaniei. Efectele negative ale influenţei austriece, la care se referă Eminescu în conferinţa sa publică din 1 august 1876, s-au confirmat: în 1885 România a ajuns în situaţia de a-şi limita activităţile economice la agricultură şi de a nu-şi putea valorifica la export nici măcar produsele specifice. Depăşirea situaţiei se va face treptat, prin împrumuturi externe, investiţii masive de capital şi prin măsuri protecţioniste, care au asigurat dezvoltarea industriei şi, pe această bază, diversificarea ramurilor economice şi consolidarea independenţei politice. România a fost salvată prin saltul de la producţia meşteşugărească la marea industrie naţională modernă, fapt greu de conceput în deceniul opt al secolului al XIX-lea.
Eminescu respinge categoric impunerea de reforme pe cale revoluţionară, ca fiind periculoasă şi discordantă cu dezvoltarea organică:
„Stabilind principiul fundamental că orice politică practică nu poate lucra decât cu elementele care-i sunt date, iar nu cele pe care şi le închipuieşte a le avea şi convinşi că idei şi interese, fie cât de diverse sunt şi trebuie să fie armonizabile pentru ca statul să fie cu putinţă, nici înţelegem, nici avem vreo încredere în mişcări violente ori extralegale şi mai puţin încă, în conspiraţiuni, deşi aceste din urmă s-au bucurat în trecut de o nejustificată glorie, de laurii pe care cu uşurinţă-i plăsmuiesc gazetele, de aureola pe care cei interesaţi o creează cu uşurinţa cu care cei dezinteresaţi o condamnă… Cine zice progres nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri nu e progres, ci devastare (…) orice moment al creşterii e o conservare a celor câştigate în trecut şi o adăugire a elementelor cucerite din nou” (XI, 1984, p. 18).
Analizând evoluţia societăţii româneşti după Pacea de la Adrianopol, remarcă sinuozitatea ei, plusuri de „putere intelectuală bine întrebuinţată”, alternând cu „risipa pe căi improductive”. Constată „un progres real, mai cu seamă pe teren politic” şi remarcă efectele benefice ale înlăturării controlului strict al Porţii asupra ţărilor române, în mod deosebit favorizarea agriculturii, comerţului şi contactului cu civilizaţia occidentală. Dincolo de aspectele pozitive, insistă asupra faptului că abandonarea totală a gândirii şi practicii tradiţionale, prin orientarea necritică spre Apus, a avut şi efecte păgubitoare între care: confuzii grave de ordin teoretic, politic şi social, nesocotirea legilor de dezvoltare a societăţii şi imitarea unor forme instituţionale străine, pentru care nu existau principii, convingeri, mentalităţi şi bază materială:
„Golul nostru intelectual, setos de civilizaţie, a primit fără control, fără cântărire, idei şi bune şi rele, şi potrivite şi nepotrivite, ba naţiunea întreagă, cu prea puţine excepţii, nu vedea că niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate, că niciodată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenţei […] cu libertatea adevărată, care e facultatea de a dispune de sine însuşi prin muncă şi prin capitalizarea muncii. Nu o utopie, o mie de utopii populau capetele generaţiei trecute, care îşi închipuia libertatea fără muncă, cultura fără învăţătură, organizaţia modernă fără o dezvoltare economică analogă […] raţionamente străine, răsărite din alte stări de lucruri, înlocuiesc exerciţiul propriei judecăţi” (Op.cit., p. 18).
Ca urmare, califică perioada de după unirea de la 1859 „epoca formelor goale”, a „domniei frazei”, reproşând: „raţionalismul foarte strălucitor, dar şi foarte superficial al programelor” (op. cit., p. 19), introducerea formelor noi de cultură „fără elementul moderator al tradiţiilor”, „menţinerea tuturor neajunsurilor vechi, îmbrăcate în reforme foarte costisitoare şi cu totul în disproporţie şi cu puterea de producţiune a poporului şi cu cultura lui intelectuală” (op. cit., p. 18).
Admite că nu putea exista un sistem politic care să-i satisfacă, în egală măsură, pe toţi cetăţenii şi că se creau, din această cauză, totdeauna nemulţumiri interne, care puteau servi ca „pretexte şi manipul cu care demagogia combate un guvern”. Pe fond, concluzionează că „arta omului de stat consistă în aptitudinea de-a alege, pentru o stare de lucruri dată, sistemul cel mai suportabil din toate, care să asigure un progres de-o jumătate de secol sau de un secul” (op. cit., p. 377).
Continuitatea proceselor de dezvoltare constituie, în gândirea lui Eminescu, un element esenţial. Conceptele de naţiune şi stat sunt pentru el fundamentale: au forţă esenţial integratoare şi modelatoare, potenţată de raţiunea susţinerii obiectivelor de dezvoltare şi de siguranţă naţională.
Analizând raportul dintre stat şi individ, concluzionează că prevalenţa intereselor individuale în raport cu cele naţionale constituia una dintre cauzele majore ale disfuncţiilor sociale. Ca soluţie de combatere a stării de fapt sugerează că „statul trebuia să procedeze în aşa măsură, încât voinţa indivizilor să opereze în marginile legiuite”, ca astfel să se împiedice „nimicirea omului de către om, acest bellum omnium contra omnes” (IX, 1980, p. 166). În opinia sa „menirea statelor este de a stabili armonia dintre clase, de a opri ca una să fie exploatată prea mult prin alta, căci […] pieirea uneia condiţionează pieirea, mai curând sau mai târziu, a celeilalte” (ibidem).
Admiţând că societatea era „câmpul schimbărilor vecinice, a luptelor pentru existenţă şi supremaţie” susţine că statul trebuia să fie „regulatorul acestei lupte” (ibidem) şi că una din misiunile sale importante era asigurarea stabilităţii sociale. Avea în vedere unele vicii ale organizării de stat din ţările române, care favorizau lupta pentru puterea supremă, îndeosebi electivitatea suveranilor şi libertatea individuală aproape absolută, „absenţa unui centru catalizator, împrejurul căruia să se cristalizeze statul”, (op. cit., p. 168), insuficienta autoritate a administraţiei, poliţiei, justiţiei şi bisericii, marcate de impactul schimbărilor sociale.
Între consecinţele negative ale stării de fapt enumeră: influenţele străine care au umplut „golurile” provocate de dispariţia unor categorii sociale; neexercitatea controlului statului asupra cetăţenilor (îi viza îndeosebi pe cei care se supuneau numai consulatelor şi starostiilor de breaslă); stratificarea socială pe privilegii şi nu pe criterii de merit; exclusivismul de partid, perisabilitatea legilor organice; creşterea artificială a numărului de funcţionari ai statului după instituirea noilor reforme; organizarea partidelor în funcţie de interese şi nu de principii politice, nereprezentarea în Parlament a clasei celei mai numeroase – ţărănimea; insuficienta protecţie din partea statului asupra economiei şi comerţului, care ajunseseră să fie controlate din exterior; accentuarea sărăcirii populaţiei, creşterea mortalităţii, a manifestărilor de devianţă socială, aspiraţiile spre comunism ale unor lideri liberali şi unei părţi a tineretului studios.
Pentru combaterea lor, Eminescu sugerează partidelor politice şi opiniei publice româneşti să manifeste: „un viu sentiment de stat”, „o conştiinţă întemeiată despre solidaritatea intereselor naţionale care sunt şi trebuie să fie armonizabile”; „patriotism luminat mai presus de tendinţe înguste” (Opera Politică, II, 1941, Cugetarea – Georgescu Delafras, p. 32); consubstanţialitate cu realitatea românească, tradiţia, „simţămintele şi aspiraţiunile legitime ale ţării, cu instituţiile ei”, cu economia şi cultura societăţii (ibidem).
Criticismul său viza preponderent scopuri practice. Inventarul disfuncţiilor şi vulnerabilităţilor societăţii româneşti îl regăsim aproape la fel de cuprinzător şi la fruntaşii politici liberali, dovadă că neregulile ţineau de sistem şi mai puţin de orientarea guvernelor.
Referindu-se la „cauzele de căpetenie ale relelor care bântuiau ţara”, artizanul cel mai important al operei de restructurare şi modernizare a României, I.C. Brătianu, recunoaşte în Parlament că procesul edificării noii societăţi era mult mai dificil decât anticipase: (Reforma era – n.n) „o operă gigantică, mai grea decât oriunde, datorită întreruperii tradiţiilor mult timp şi neînchegării elementelor ce trebuiau să înlocuiască clasele privilegiate căzute […] românii au fost fatalmente reduşi a alerga la teorii absolute ori la imitaţii servile, motiv pentru care instituţiile şi legile noastre, în general nu erau bine coordonate nici prea adaptate condiţiilor existente şi nu erau nici complete, că puterile politice economice şi sociale, neputându-se improviza ca legile erau încă în stare de formaţiune” (Acte şi cuvântări, I, 1938, Cartea Românească, p. 406).
Lăsând la o parte recriminările şi excesele polemice, constatăm că Eminescu nu contestă bazele doctrinei liberale, ci „liberalismul fără margini” şi demagogia. Suma acuzelor sale la adresa guvernării liberale derivă dintr-o abordare preponderent critică şi polemică a ansamblului social, prin raportare la constructe întemeiate pe filosofia şi modelul ideal de dezvoltare socială, pe care şi le imagina. Se comportă ca un cenzor al actelor de guvernare, neevidenţiind aspectele pozitive, întrucât faptul ar fi contravenit metodei critice – aspect pe care el îl precizează încă din primele sale articole. Dacă lucrurile ar fi stat întocmai cum sunt prezentate de jurnalist, nu s-ar fi putut vorbi de renaşterea naţională a României în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea. Este de neacceptat astăzi, când avem posibilitatea să evaluam cuprinzător şi detaşat opera de modernizare a societăţii întreprinsă cu precădere de liberali, că reformatorii acţionau cu totul la întâmplare, sfidând orice reguli.
Mesajul Tronului din 15 noiembrie 1880, releva între rezultatele pozitive ale modernizării României următoarele: stabilizarea situaţiei politice, recunoaşterea independenţei de stat; încheierea unor tratate şi convenţii cu diferite state; avansarea negocierilor privind reglementarea navigaţiei pe Dunărea de jos; reforma administraţiei (legea comunelor, legea privind consiliile judeţene, legea tocmelilor agricole); progresele în domeniul libertăţilor cetăţeneşti; răscumpărarea căilor ferate construite cu capital german şi englez; suplimentarea armatei; înfiinţarea unor şcoli militare; reglementarea succesiunii la tron ş.a.
În pofida criticilor extrem de severe pe care le administrează liderilor liberali, Eminescu recunoaşte meritele acestui partid în procesul constituirii şi afirmării statului naţional român:
„Este adevărat că guvernul în aceşti din urmă ani, mai mult decât în oricare altă epocă, a dobândit drepturi mai însemnate, o influenţă mai mare, prerogative mai considerabile”(Opere, XII, 1985, p. 17).
Estompată, din considerente ţinând de orientarea sa criticistă, aprecierea conţine validarea rezultatelor de excepţie obţinute de liberali, în special în planul politicii externe.
Faptul că Eminescu depăşea partizanatul politic ni-l confirmă şi această declaraţie de principii: „Şi noi suntem liberali în marginile pe cari le permite armonia intereselor naţionale şi existenţa statului român ca individualitate deosebită” (Opere, XI, 1984, p. 52).
În legătură cu noile instituţii create după model occidental, deşi îşi menţine atitudinea critică, nu se pronunţă pentru înlăturarea lor, ci solicită adaptarea la realităţile româneşti: „vom pierde încă multă vreme pentru a împle formele civilizaţiunii pe care le-am împrumutat, dar ele trebuie împlute, nu nimicite” (Opere, X, 1989, p. 167).
Insistă asupra necesităţii realizării unui larg consens social pentru depăşirea perioadei de tranziţie, reamintind că situaţia ţării devenise din zi în zi mai gravă, îndreptăţind îngrijorarea şi nemulţumirile personalităţilor preocupate cu adevărat de soarta naţiunii. În context reitera necesitatea manifestării unei maxime responsabilităţi în actul de guvernare:
„Numai un guvern onest şi o administraţie onestă sunt în stare a readuce poporul la ideile sale de drept, a-i reda creşterea şi maniera de-a vedea pe care i-o dăduse în trecut statornicia datinei sale juridice şi simţul său de echitate, nutrit de biserică şi de lege” (Opere, XIII, 1985, p. 125).
În final, rezultă că Eminescu s-a implicat deosebit de activ în marea operă de reconstrucţie socială a ţării, contribuind incontestabil la consolidarea statului român şi a democraţiei, constituind pentru generaţia sa şi pentru următoarele un model exemplar de existenţă întru şi pentru naţiune.