ŞTEFAN VLĂDUŢESCU –
MENIREA SPIRITULUI INTERPRETATIV

Recenta lucrare a lui Ştefan Vlăduţescu, Eseuri de retorică şi poetică (Editura Sitech, Craiova, 2007), reprezintă o necesară repunere în discuţie a autenticităţii operei (fie ea poezie, roman parabolic, roman postmodern etc.) şi a modalităţilor prin care aceasta îşi seduce publicul receptor, în ordinea criteriilor aristotelice de creaţie, respectiv cea a posibilităţii, originalităţii şi a verosimilităţii. O carte în care informaţia este adusă la zi cu o minuţiozitate de artizan, fiind împletită cu reflecţii personale pertinente şi de mare forţă argumentativă, înfăţişându-ni-l pe autor ca pe un spirit laborios, precis şi convingător. Este un volum în care curajul creaţiei este dublat de onestitatea cercetătorului profund, mereu atent la nuanţe, la sensul care uneori refuză, alteori binevoieşte să ni se dezvăluie, sau la înţelesul pentru a cărui revelare, cum ar spune Paul Ricoeur, avem nevoie de o hermeneutică.
Centrul de greutate al volumului cade pe conceptul de figură, urmărindu-se un proiect de cercetare axat pe două planuri: unul diacronic, privind reconstrucţia istorică a conceptului, iar celălalt sincronic, axat pe reconstrucţia logic-tipologică a aceluiaşi concept. Autorul face o trecere în revistă a conceptului de figură, începând din antichitate, de la Aristotel şi Cicero (cu aplicaţie practică pe Retorica Stagiritului şi pe De oratore a marelui retor roman), Evul mediu (Vossius), Renaştere (Cesare Scaligero), până în perioadele clasică, modernă şi contemporană (César Du Marsais, Pierre Fontanier, Bally, Saussure, Hjelmsev, Jean Pierre-Richard, Paul Ricoeur, Jean Cohen, Gerard Genette, A.-J. Greimas, Leo Spitzer, Michel Riffaterre, Stefano Agosti, Franco Rella şi Roland Barthes). Sunt analizate, în critica literară românească de până la 1975, cele două tipuri de figură, aşa cum au fost ele studiate: retorică şi stilistică, în lucrările lui Gh. N. Dragomirescu, Iorgu Iordan, I. Coteanu şi L. Galdi, iar după 1980, când conceptul de figură apare în lucrările lui Eugen Simion, Eugen Negrici, Ion Pop, Marian Papahagi, Lucian Raicu, Nicolae Balotă şi Al. Călinescu. Cât priveşte reconstrucţia logic-tipologică, Ştefan Vlăduţescu identifică următoarele tipuri de figuri: retorică, figura de stil, figura lingvistică, cea tematică, figura hermeneutică, figura simbolică, figurile de proiecţie, cele de percepţie, figurile modelatoare, figurile hermeneutice şi figura critică. O atenţie deosebită este acordată figurii spiritului creator, despre care autorul ne spune că se poate destructura din constelaţii precum: figuri ale comunicării (care sunt de percepţie, de proiecţie şi modelatoare); figuri ale discursului (care sunt hermeneutice, simbolice, tematice, retorice şi de stil); figuri ale textului (hermeneutice, simbolice, tematice, retorice şi de stil); figuri ale imaginarului (hermeneutice, tematice, retorice); figuri ale reveriei (hermeneutice, tematice, simbolice şi retorice); figuri ale vieţii afective (hermeneutice, tematice şi simbolice); figuri ale peisajului (tematice şi simbolice); figuri ale sensibilităţii (tematice). În acest context, Ştefan Vlăduţescu concluzionează: „Figurile subordonate sunt cel puţin cu o unitate mai multe decât cele supraordonate” (p. 16).
De o încărcătură filosofică densă, capitolul II, Figura spiritului interpretetiv, se construieşte pornind de la afirmaţia cu care Aristotel îşi începe Metefizica: „Orice fiinţă are dorinţa de a cunoaşte”. „Omul vrea să înţeleagă totul, scrie Ştefan Vlăduţescu. Atunci când ceva rămâne de neînţeles, se uzmeşte să priceapă neînţelesul. Acest  gest ar putea face parte dintr-un implacabil destin de comprehensivitate” (p.17). Sau, cu alte cuvinte, aşa cum scrie Eugen Simion, citat de autorul nostru în cartea sa, „rostul nostru pe lume este însă să căutăm să înţelegem chiar şi neînţelesul”. La fel de interesante ne par a fi capitolele dedicate lui Eminescu şi Tudor Arghezi, unde spiritul interpretativ al autorului volumului Eseuri de retorică şi poetică descoperă  noi simboluri şi figuri ale evanescenţei. (La Arghezi, seducătoare sunt figurile anomaliei timpului, figura unei ţări ploioase, figura vrăjitoriei calme şi figurile închisorii, desprinse elocvent din unele poeme ale bardului de la Mărţişor). La fel de bine scrise sunt şi capitolele referitoare la romanul parabolic şi cel postmodern, la Pirandello, Alexandru Ivasiuc şi întreaga poetică italiană a secolului  al XX-lea.
Ştefan Vlăduţescu face o …figură frumoasă şi cu această nouă carte a sa, pe care o recomandăm cu căldură tuturor celor interesaţi.

2007-11-23T17:00:00+02:00