Anul cultural 2008 (un an are şi o dimensiune culturală, oricât de sceptici am fi!) a debutat la 15 ianuarie cu un eveniment important: Salonul de iarnă al Filialei Piteşti a Uniunii Artiştilor Plastici din România, pus sub semnul lui Eminescu, a clipei de respect pe care i-o datorăm. Salonul a ridicat pe simeze lucrările a 18 artişti plastici ai filialei şi ale graficianului Romulus Constantinescu, un iubitor împătimit al lui Eminescu, de curând plecat dintre noi.
Vernisajul, care a debutat în sala de expoziţii de la parterul Centrului Cultural, a fost orchestrat de Denisa Popescu. Au vorbit, măsurat şi la obiect, primarul Tudor Pendiuc, Jean Dumitraşcu, directorul Centrului Cultural, pictorii Gheorghe Dobrică şi Ion Pantilie, poetul Mircea Bârsilă. Subsemnatul a citit parabola numită Eminescu.
Evenimentul a avut ca invitaţi de onoare cinci artişti plastici din oraşul Bydgoszcz din Polonia. Între ei, domnul Waclaw Kuczma, directorul Galeriei de Artă din Bydgoszcz, un oraş înfrăţit cu Piteştiul.

Perspective
Din cuvântul domnului primar şi al directorului Centrului Cultural am reţinut disponibilitatea domniilor lor pentru organizarea unor asemenea evenimente, cu adevărat importante. Perpetuarea celor patru saloane anuale în spaţiul Centrului Cultural ar reda, de fapt, acestei incinte expoziţionale destinaţia iniţială, parterul instituţiei fiind proiectat exact în acest scop: cel expoziţional. În acest sens s-a confesat, în fond, pictorul Ion Pantilie.

Salonul de Iarnă
Cu privire la salon, vom avea de remarcat ţinuta artistică a expozanţilor pe care, iată, îi vom numi: Magdalena Pătraşcu-Ghizdavăţ, Tatiana Ciurea, Aurel Gârjoabă, Mara Diaconu, Constantin Mosoia, Mircea Bârloiu, Rozalia Bratu, Daniel Preduţ, Sidonia Ionescu, Gheorghe Pantelie, Monica Dinu, Margareta Popescu, Ion Pantilie, Traian Duţă, Şerban Popescu, Augustin Lucici, Gheorghe Dobrică, Marius Ivanovici.
Între aceştia, mai apropiaţi de duhul nostru, sunt Gheorghe Pantelie, Ion Pantilie, Gheorghe Dobrică şi Daniel Preduţ. Cum primilor trei le-am recunoscut mai întotdeauna profesionalismul, de fapt excelenţa, ar fi să-i dăm atenţie, acum, lui Daniel Preduţ, care oferă substanţă unei înalte spiritualităţi. Care ne convinge că drumul de la culoarea din tub, vopseaua, până la culoarea spiritualizată este egal cu cel de la pânza nepictată la pictură. Decantarea culorii, aşadar spiritualizarea ei, raporturile foarte apropiate, aparent monocrome, în care culorile se regăsesc în suprafaţa pictată, lumina calmă pe care o degajă în compoziţia pe care o putem numi abstractă în cel mai înalt înţeles, ne determină să recunoaştem că ne aflăm în faţa unui pictor.

„Închideţi-i gura
lui Eminescu!”
Impresionant a fost discursul poetului Mircea Bârsilă, care a dezvăluit efortul autorităţii politice a vremii de a-l izola, de a-l reduce la tăcere pe Eminescu, pe poetul care, ca ziarist, devenise mai mult decât incomod. Tehnica acestei autorităţi – discreditarea persoanei – a fost, de altfel, folosită şi înainte de cazul Eminescu şi este folosită şi după el, cu acelaşi succes. „Închideţi-i gura lui Eminescu!” – acesta a fost cuvântul de ordine al acelei clipe nefaste. Aşa se face că Eminescu a fost scos nebun înainte de vreme şi pus în cămaşă de forţă. De-acum încolo, cuvântul lui Eminescu urma să nu mai aibă nicio greutate: era acela al unui „nebun”.
Şi ca să nu mai existe pericolul întoarcerii în viaţa socială a României, poetul este plimbat prin sanatoriile morţii şi tratat cu o doză de mercur de cinci ori mai mare decât aceea care se practica la acea vreme. Nu era pentru prima oară când România îşi trata astfel valorile; şi nici nu avea să fie pentru ultima oară, dacă ne gândim la personalităţile culturale „educate” în închisorile comuniste.
În fine, îi suntem datori lui Eminescu cu această îndreptare a lucrurilor, de care s-a ocupat, documentat, N. Georgescu. Şi cu reamintirea faptului că la cea de-a doua internare, aceea de la Mănăstirea Neamţului (9 noiembrie 1886 – 10 aprilie 1887) Eminescu a fost tratat potrivit înaltei medicini româneşti: „găleţi cu apă din fântână aruncate pe chipul şi pe spinarea bolnavului, urmate de bătăi cu funia groasă, de către gardieni (…).” (Augustin Z.N. Pop, „Pe urmele lui Mihai Eminescu”, Ed. Sport Turism, Bucureşti, 1978, p. 295). Aşa găsea Biserica română să-şi trateze poetul: bătăi cu funia şi găleţi cu apă rece. De unde şi mândria mea că sunt român…

Întorcându-ne la eveniment, vom spune că el a fost excelent pus în lumină de instituţiile prietene: Filiala Piteşti a Uniunii Artiştilor Plastici şi Centrul Cultural Piteşti.