VASILE FALCESCUSocietatea culturală “Vladimir Streinu” din Teiu

Să evoci, adică să readuci în conştiinţa unor contemporani imaginea lui Vladimir Streinu în perioada 1970-1977, să organizezi o „Casă memorială” şi o societate culturală cu numele lui era un fapt de mare curaj şi circumspecţie. De ce?
Pentru că Vladimir Streinu a fost receptat ca „duşman de clasă”, deţinut politic, condamnat pentru ,,uneltire” şi aruncat în Puşcăria Jilava (1959-1962), alungat din învăţământ (încă din 1947) şi din satul său natal, Teiu (din 5 februarie 1949, când îl părăsise, fără să-l mai revadă niciodată, fugind cu o sanie noaptea, pe viscol, spre prima gară).
Pentru că era fiul unui ţăran ajuns moşier, Şerban Iordache, şi el „lichidat” în 5 martie 1949, şi de avere, dar şi de zile (mort 1950). A fost ridicat, bătut până a paralizat, într-o maşină, spre Piteşti, de doi comunişti teieni spre a-i scoate din gură, cu patentul, câţiva dinţi din aur şi aruncat pe patul spitalului unde şi-a găsit sfârşitul.
Însuşi Gheorghe Năstase, fost prim-secretar al Comitetului Judeţean de Partid Argeş, devenise foarte circumspect. Când i-am deschis uşa cabinetului, „înarmat” cu o scrisoare de la academicianul Şerban Cioculescu, după prezentarea personalităţii lui Vladimir Streinu, a luat pe loc hotărârea înfiinţării Societăţii culturale şi Casei memoriale cu numele scriitorului, transmiţând-o tot prin mine organelor comunale din Teiu. Nici la adunarea de constituire a Societăţii culturale (noiembrie 1971), şi nici la inaugurarea Casei memoriale (23 mai 1972) „n-a mai avut curajul” să vină personal – vicepreşedintele Comitetului pentru Cultură Argeş, din exces de zel, şi-a pus mâna peste faţă, spre a nu fi recunoscut, în fotografiile ce s-au făcut.
În şedinţa organelor comunale Teiu, organizată la indicaţia primului secretar Gheorghe Năstase, locţiitorul secretarului comitetului comunal de partid şi director de şcoală s-a opus, dar în mod disimulat, prin vorbele naive şi troglodite ale unei învăţătoare, care, printre altele, întreba: „Am avut în sat atâţia oameni bolnavi de tuberculoză. Ce-a făcut Vladimir Streinu pentru ei?” Sărmana răutate nu ştia că Vladimir Streinu rămăsese cu un singur plămân tot din cauza tuberculozei.
Sub aceste auspicii (cu sensul cuvântului din antichitatea romană) am constituit la 28.XI.1971 Societatea culturală şi Camera memorială cu numele lui Vladimir Streinu.
De la Bucureşti, „în avangardă” cu acad. Şerban Cioculescu şi prof. George Muntean au venit:
– familia scriitorului (soţia, d-na Elena Iordache Streinu, şi fiica, Ileana Iordache Sibila);
– 24 de cercetători ai Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” din cadrul Academiei;
– alte personalităţi (istoricul Vasile Netea, scriitorul Camil Baltazar, prof. Valeriu Streinu, publicistul Vasile Firoiu, regizorul Constantin Dinischiotu, preşedintele Comitetului pentru Cultură Argeş, prof. Ion M. Dinu, directorul Liceului „Odobescu” din Piteşti cu o delegaţie de elevi).
Toţi s-au înscris ca membri fondatori ai Societăţii culturale „Vladimir Streinu” din Teiu. La 28 mai 1972, cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la naşterea scriitorului şi inaugurării Casei memoriale am avut peste 70 de oaspeţi de la Bucureşti, printre care personalităţi de seamă ale culturii, din care au luat cuvântul: acad. prof. Şerban Cioculescu – critic şi istoric literar, prof. univ. Ovid Crohmălniceanu – critic şi istoric literar, dr. Ion Biberi – critic şi istoric literar, prof. Edgar Papu – critic şi istoric literar, prof. Vasile Netea – istoric, prof. George Muntean – critic şi istoric literar, Petre Pascu – poet, Petre Strihan – poet şi alţii.
În iunie 1977, la a 75-a aniversare a zilei de naştere a aceluiaşi Vladimir Streinu, ne-au onorat şi au evocat imaginea scriitorului: acad. Şerban Cioculescu, preşedinte de onoare al Societăţii cultural încă de la înfiinţare, prof. univ. Mihai Novicov – director adjunct al Institutului de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu”, prof. univ. Eugen Simion – critic şi istoric literar (preşedinte apoi al Academiei Române).
O parte din evocările, convorbirile şi interviurile de atunci şi de mai târziu – înregistrate pe bandă – păstrate ca pe nişte icoane, ascunse uneori de ochii malefici ai unor troglodiţi politici de odinioară – le-am scos după 30 de ani, în 2002, şi le-am reascultat cu mari emoţii şi adâncă veneraţie.
Unii, cei mai mulţi, au trecut în lumea veşniciei, lângă Vladimir Streinu, dar vorbele lor de atunci sunt pietre preţioase la edificiul literaturii române.
Cartea a rămas încă inedită…

2008-06-04T16:00:00+03:00