Retras cu serviciul într-un colţ uitat de ţară, nu am rupt niciodată pasiunea pentru frumos, pentru literatură, pentru oamenii care m-au învăţat carte şi îndrumat în viaţă. Luam contact cu ei prin revistele în care-şi publicau articolele de critică, poeziile, eseurile sau rezumatul conferinţelor ţinute cu diferite ocazii. De profesorul Nicolae Iordache m-am despărţit la Găeşti, în 1931, când am terminat liceul. Pe scriitorul Vladimir Streinu însă l-am urmărit peste tot. Nu l-am părăsit niciodată. El nu a ştiut. A rămas numai o taină a mea. Îi reciteam poeziile, mai ales „Destin”, „Poruncă”, „Duplex”, „Moment cinegetic” cu acel reflex local „pe dâmburi şi muscele” şi altele.
Îi citeam articolele critice şi-mi plăcea să-l ascult vorbind, să-l văd cum stă în faţa publicului, drept, surâzător, olimpian. El era cineva, eu o caricatură. El era un bărbat înalt, tânăr, frumos, cu mers domol şi vorbă blajină, bine chibzuită şi frumos cântată, vorbă caldă muntenească, dozată de o suită baladescă, uşor tânguită ca o doină suferindă şi reluată apoi într-un vârtej îndrăcit de ciuleandră argeşeană.
Slujitor asiduu, în tinereţe, al poeziei, a înţeles cu mult mai târziu că un poet poate să nu fie şi critic, dar – categoric – un critic trebuie să fie şi poet. De aici, din această axiomă filosofică, înţelegem mai bine pe estetul de înaltă ţinută, a cărui frază captivează ca un izvor cu apă limpede şi rece pe un însetat.
Era prin 1939. După marele succes înregistrat în ianuarie la Sibiu, la şezătoarea literară organizată de revista „Universul literar”, împreună cu „Societatea scriitorilor ardeleni” cu care ocazie Vladimir Streinu a vorbit despre „Literatura şi scriitorii tineri” a avut loc a doua manifestare de acest gen în ziua de 19 februarie 1939, orele 10 dimineaţa, în sala Teatrului Naţional din Cluj. Prezentarea vorbitorului şi a unei părţi din asistenţă au fost făcute de Victor Papilian, preşedintele societăţii scriitorilor ardeleni. La acest eveniment au participat şi Eugen Jebeleanu, Vlaicu Bârna, Constantin Fântâneru, Traian Lalescu, Ştefan Baciu, Gheorghe Axinteanu, Radu A. Sterescu şi mulţi scriitori locali. Turneul început a continuat. În acelaşi local, la 5 martie, a avut loc „a treia şezătoare a scriitorilor tineri”. Vladimir Streinu a „vorbit”, spre regretul revistei „Universul literar”, care, neavând textul scris nu a putut comenta, in extenso, conferinţa. Totuşi, merită să reproducem unele însemnări din numărul pe 18 martie 1939 al acestei reviste care patrona, într-un fel, desfăşurarea şezătorilor culturale, de la acea dată, din Ardeal. „Valorosul critic, se spune sub titlul Literatură şi tinereţe  ne dă rareori ocazia să-l auzim vorbind, nefiind unul dintre obişnuiţii manifestărilor de cultură, în sălile publice. Tot ce a spus d-sa la Cluj a avut un farmec în plus, tocmai fiindcă s-a înfăţişat ca o improvizaţie spontană. Atât de frumos a vorbit dl. Vladimir Streinu despre singura şi adevărata tinereţe a scriitorilor, care este creaţia lor neîntreruptă. Un scriitor trecut de 50 de ani, care tipăreşte volume şi apare des în reviste, este mai tânăr decât unul de 30 de ani, a cărui activitate este firavă, fără convingere.
Aceasta este legea spiritului, a dăinuirii lui în eternitate. Poezia, în existenţa ei absolută, creşte ca pădurea din valea „tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte”. Pentru creatorul adevărat, în continuă relaţie emotivă cu lumea, şi în funcţie de creştere a limbii unui popor, nu există bătrâneţe. Avea atunci doar 37 de ani. Datorită acestui crez filosofic Vladimir Streinu a rămas mereu tânăr, fecund în domeniul literaturii, puţin slăbit trupeşte, dar mult mai împlinit ca intelectual, ca estet şi critic literar, revenind în ultimii ani la prima unealtă a sa de muncă – poezia. La 68 de ani, nu era bătrân. Întinerit prin artă, abia începuse să distingă („Distinguo”) ura de mânie, tinereţea de bătrâneţe. Sub transfigurarea permanentă a vieţii cotidiene era mai prezent, mai actual, mai necesar culturii naţionale în general şi literaturii în special, dar „pesemne” Parcele au vrut altfel. Şi au fost rele. Pesemne se împlinise „destinul” din poezia din tinereţe.

28 noiembrie 1971
(transcriere de pe bandă de magnetofon)