LILIANA RUSNu am văzut niciodată…

…un palat veneţian împodobit cu aur, nici parcuri frumoase strălucind sub boabele de apă ale fântânilor, scări de marmură coborâtoare în iarbă, piaţete colorate şi cheiuri plutind libere în apele lor calde.
Când simt că nu pot îndupleca soarta, mă bazez pe micile „întâmplări” ale zilei. Ele nu şovăie niciodată să apară. Sunt bucuriile simple care ne taie calea zi de zi şi pentru care nu plăteşti bilet şi nu trebuie să te pregăteşti ca şi cum ai pleca într-o călătorie lungă şi sigură. E un secret lipsit de formule misterioase sau de scheme năucitoare. Stau răbdătoare, fără să stărui în gustul sărat al grijilor care dau năvală, fără să încerc să le fac inventarul. Mintea caută noi cunoştinţe, prieteni de suflet care să-mi poată ţine gândurile lipite de plutirea lor. Cele mai multe poveşti, cu care leg prieteşug, sunt cele coborâte încet, pe nebănuite, din ochiul viclean al televizorului, când uit că nu trebuie să mă las „vătămată” de sclipirile lui. Am o pornire copilărească să strâng imagini şi apoi să încerc să le rânduiesc. În mijlocul vârtejului color-stăruitor, descopăr că pot să alcătuiesc o enciclopedie a împăcărilor cu propriile mele nevoi sufleteşti.

Cineva dansează. O poveste fără cuvinte. Un tangou, o confesiune care mă răpeşte cât ai clipi, neputând fi salvată decât mult timp după ce dansatorul slăbeşte strânsoarea.
„Un tango mas” – vama dintre secunde, o metamorfoză interioară care mă ia prin surprindere. Pentru puţin timp uit acel simţământ şi caut, pe câmpul îngrădit al ecranului, înfăţişarea dansatorului pe care l-am mai văzut (chiar de foarte aproape, în spectacolul de teatru-dans „Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult”). O pâlpâire albă pe cale să se înece într-o casă de dans: Răzvan Mazilu şi toate metaforele mişcării la un loc.
Dumnezeu l-a aşezat pe fiecare la locul lui. Cum de mi-am închipuit că pot să mă instalez în această compoziţie? Mare minune că nu trăim fiecare oră în faţa ferestrelor deschise spre casa de dans, cu răsuflarea tăiată. Astfel, mă simt o vreme la adăpost, până când îngerul mă va vizita din nou, într-o zi în care lumea mi se va părea nespus de netedă…

martie 2011

2011-03-18T16:00:00+02:00