LILIANA RUSAm să fac o mărturisire…

…cât încă mă găsesc pe muchia strălucitoare a emoţiilor. Dintotdeauna  m-au impresionat artiştii maturi al căror limbaj mereu proaspăt te obligă la o respiraţie pe măsură. Acei artişti care reuşesc să deţină extraordinarul talent de a trăi în prezent fără să se observe muşcăturile timpului „repede  trecător”.  Să duci cu tine la nesfârşit fiorul începutului, să ai o prezenţă totală în clipă şi un calendar artistic fără cusur, să corectezi luminile aşezate greşit asupra personalităţii tale şi să pui o surdină între viaţa privată şi glamour-ul libertăţii, iată o taină care ţine de încărcătura de lumină cu care este înzestrat un astfel de artist. Poate că resortul vitalităţii lor este tocmai neoboseala de decenii şi amânarea scadenţei. Atunci când viaţa trosneşte din toate părţile, când mă aştept să-i aflu goliţi de energie, tot mai aproape de clipa stingerii, ei apar ca o noapte de sărbătoare trezind în mine tot panteonul de emoţii. Nu ştiu decât că aceste scurte fericiri mă calmează ca o iubire instalată în primii ani ai copilăriei, definitiv şi halucinant. De fapt, ceea ce domină o astfel de biografie artistică, este tocmai curajul de a spune povestea până la capăt într-o orchestraţie mereu nouă în contrast cu dizarmoniile şi capcanele ce s-ar putea instala în universul unui artist care ar renunţa la vara din el… O vitalitate discretă, care nu se dă în spectacol, fascinantă prin exigenţa unui vis esenţial: acela care alege să supravieţuiască timpului şi modelor prin însăşi frumuseţea iernii lui de cristal.
Mă opresc în acest punct. Emoţiile mele plutesc încă în incertitudinea de a rămâne egocentrice sau de a se întâlni într-o plăcută şi exaltată libertate cu alte emoţii.

2008-12-16T16:00:00+02:00