…să clarific dacă există o compatibilitate între spaţiul în care se întâmplă să vii pe lume (şi în care eşti nevoit să locuieşti) şi spaţiul pe care ţi-l oferă libertatea lumii aranjată după propriile tale fantasme. De când mă ştiu, am simţit nevoia să le scap tuturor printre degete, mutându-mă afectiv în clarobscurul teritoriilor numai de mine ştiute. Ceea ce se întâmpla în jurul meu nu era mai puţin real, numai că lumea se topea trădată de însăşi prezenţa ei continuă. Cum aş putea să explic mândria  copilărească  şi bucuria aproape fizică, simţite în confortul misterios al timpului fără contur? Totul părea real în măsura în care eu credeam cu tărie că poate fi. O percepere magică şi subiectivă – spaţiul pe care-l purtam în mine ca pe un oraş cu adevărat numai al meu şi  în care se pierdeau zgomotele surde ale lumii secunde. Un anumit conservatorism încerca să nu-şi piardă teritoriile ale căror graniţe erau trasate cu infinită subtilitate. Şi câtă gălăgie în cochilia mea ca o curte interioară, vie şi sclipitoare, câtă mulţumire că numai acolo mă puteam demonta bucată cu bucată, pulverizând cu aroganţă lumea de-alături, lipsită de miracol. Reuşeam să umplu, prin strategii deloc complicate, crâmpeiul de viaţă ce înflorea ca un zarzăr la liziera închipuirilor mele. Ca un hoţ de comori, înghesuiam laolaltă un colţ de perdea fluturătoare, beţia albă a fulgilor de zăpadă, asfinţitul vânăt de februarie, uneori, cu o victorie care-mi dădea nelinişti, toată lumina acelor clipe fremătătoare ce ameninţau să mă sufoce prin frumuseţea lor insuportabilă. Întotdeauna nerăbdătoare să descopăr, la ascuţimea privirii, ceea ce scăpa celorlalţi, aveam lăcomia celui care simte că această stare, în tuşe atât de subţiri, poate fi oricând pierdută în apa albastră a propriilor himere.