…decât o carte nouă, abia cumpărată din librărie, înfăşurată într-o batistă bărbătească şi strecurată cu grijă în coşul pentru piaţă, printre bulbii micuţi de arpagic, câteva franzele şi săculeţul cu boabe de fasole rămas nevândut? O carte purtată în coş, ca un sâmbure dulce care avea să devină, din acel moment, miezul unei lumi în care aveam să pătrund prin uşile date la perete. O carte aleasă de bunica, la întâmplare, de la ,,prăvălia cărţilor”, pe la jumătatea primăverii anului ’64.
N-am aflat niciodată, cu precizie, vârsta la care mi-au fost citite primele poveşti. Îmi amintesc doar plutirea aceea în inima albă a orelor mângâioase, ca nişte scurgeri nesfârşite de-a lungul copilăriei mele. Poate încâlceala anotimpurilor, poate predispoziţia mea pentru povestea densă şi tainică, ori insistenţa ocultă cu care mă lăsam supusă de minunatul ei dangăt, prelungesc, nefiresc, un timp al plutirii care, în mod normal, ar fi trebuit să se consume mai demult, când, aproape leşinată de foame, continuam să citesc cu disperare în biblioteci niciodată ale mele, totdeauna ale altora. Palidă şi luminată pe dinăuntru. E imposibil de explicat felul dureros în care eram nevoită să mă desprind de cărţi, smulsă, parcă, de o rafală de vânt. Şi nimeni nu îmi putea garanta întoarcerea în camerele cu miros de hârtie veche, de clei şi pânză lipită pe cotor, printre îngeri de praf, pe un front a cărui înaintare aş fi vrut să nu se oprească niciodată. Copilăria mea era grăbită să înghită, cu încântată vinovăţie, proporţiile altei lumi ce părea că este scrisă şi înfăţişată numai mie. Simt şi acum, ca o oboseală care nu va trece niciodată, pierderea, la propriu, a câtorva dintre cărţile mele. Mă aflu şi azi într-o vâslire continuă prin apele lor tot mai ispititoare. Aripile mele s-au înfoiat definitiv în jurul librăriei în care, cu patruzecişicinci de ani în urmă, bunica mea cumpăra, la întâmplare, prima carte pentru nepoata ei: ,,Margaritka şi cu mine’’- scrisă de bulgarul Neznokomov.