…ce mă inspiră şi cum arată momentul în care las totul baltă şi trec la masa de scris. Dintr-o dată îmi dau seama că această întrebare are falsetul prejudecăţii. Nu fac parte dintre cei care au nevoi precise pentru a putea fi disponibili scrisului. Fericirea sau nefericirea nu sunt obligatorii. Nu mă retrag ,,în turn”, nu caut liniştea, nu plec la ţară (când greierii cântă serenade de dragoste) pentru a-mi debloca imaginaţia. Nu cred ca trebuie să ajung la Veneţia pentru a putea scrie despre Vivaldi. Pentru mine, inspiraţia are o stranietate dublată de însăşi năvala ei. Niciodată nu o provoc. Mă surprinde aşa cum o bucată muzicală preferată cade ,,cu mânie” peste mine, ca dintr-o turlă, în timp ce hoinăresc prin magazine sau călătoresc cu trenul. Impactul este cu atât mai puternic cu cât muzica se potriveşte perfect cu starea mea sufletească, fără ca eu să aleg această duioasă suprapunere. Aş asemui inspiraţia cu îndrăgostirea. Ea poate avea ca punct de pornire gesturi egale care, în scurt timp, pot străluci. Este de-ajuns să porţi cu tine plasa de prins fluturi… Răsfoieşti o carte, citeşti o scrisoare, îmbraci o rochie nouă, torni cafea într-o ceaşcă banală şi, dintr-o dată, simţi cum mişcările ţi se ştrangulează şi rămâi nemişcat ca o uşă în dosul căreia se păstrează liniştea întregii case. Nu mai şti ce să faci, pendulezi halucinant, ,,chapeau perdu” între improvizaţia bine sprijinită de entuziasm şi părăsirea grabnică a acestui moment în care recunoşti fumegarea lumilor tale interioare. ,,Să pun nişte lucruri frumoase pe masă”, gândeşti, alunecând în lumea care ţi se deschide şi, uluit de parcă te-ar fi atins o ninsoare de vară, te grăbeşti să umpli golul, la început cu sfială şi nesiguranţă, apoi cu un fel de trufie, până când simţi că începe să te usture inima. Te regăseşti atât de diferit la final. Parcă altceva se mişca în tine. Şi spaţiile atât de bine delimitate ale inspiraţiei sunt şterse de următorul val…