Printre numeroasele figuri tragice ale istoriei noastre naţionale, Armand Călinescu (4 iunie 1893-21 septembrie 1939) este omul ale cărui fapte şi acţiuni rămân încă puţin cunoscute şi – mai ales – diferit interpretate de către istorici.
Portretul său ne este prezentat estompat sub aura de victimă a răzbunării legionare făcută de istoriografia comunistă, aură sub care se încearcă ascunderea abuzurilor şi crimelor patronate de el în slujirea cu slugărnicie a camarilei şi a „omului providenţial”, „voievodul culturii”-Carol al II-lea.
A fost stâlpul regimului dictatorial instituit de Carol al II-lea, a reprimat nemilos mişcarea legionară, a organizat cu entuziasm scoaterea din prim-planul vieţii politice a ţării, a vechilor săi tovarăşi din Partidul Naţional-Ţărănesc, şi a „cântat” în marele cor al linguşitorilor oficiali instituiţi de dictatura carlistă din 10 februarie 1938.
Născut la Piteşti la 4 iunie 1893, în familia colonelului Mihai Călinescu, Armand a fost un elev strălucit, atât în cursul primar, cât şi la Liceul „Ion C. Brătianu”. Înscris din 1912 la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, urmează concomitent cursurile Facultăţii de Filosofie. Doctoratul în ştiinţe economice şi politice este susţinut la Universitatea din Paris, cu teza: „Le change Roumain. Sa depreciation depuis la guerre et son retablissement”.
Vocaţia pentru politică apare de timpuriu, studentul Armand Călinescu fiind nelipsit de la dezbaterile Adunării Deputaţilor. Refugiat în Moldova în timpul Primului Război Mondial, cunoaşte la Iaşi (în casa lui Ionel Brătianu sau la familii prietene) pe mulţi oameni politici ai vremii. Aici asistă la haosul stârnit de cele două revoluţii din Rusia, la valul de revolte şi lupte anarhice din rândurile armatelor ruseşti. Se pare că de acum datează înverşunarea şi repulsia faţă de mişcările incontrolabile ale maselor, mişcări pe care le va reprima cu duritate în orice ocazie.