Căutarea unei forme de organizare politică perfectă a fost o preocupare a intelectualilor din Antichitatea clasică. Platon şi Aristotel au considerat, după îndelungate meditaţii asupra constituţiilor din epoca lor, că republica ar fi cea mai bună cale de a realiza un echilibru între interesele maselor de cetăţeni şi obsesia conducătorilor pentru putere. Atena şi Roma au fost modele democratice, dar lipsa limitelor impuse claselor conducătoare a dus în final la scăderea interesului cetăţenilor pentru politică şi la instaurarea stăpânirii străine sau a Imperiului. Oamenii de rând s‑au plictisit de sterilele discuţii politice şi au lăsat totul în seama politicienilor şi a mercenarilor din armată. Sparta, un stat militarist, susţinea egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, dar s‑a ajuns în final la o închistare instituţională şi socială. Statul nu poate să rezolve toate problemele unui popor. Masele sunt greu de guvernat şi se implică puţin creator în evoluţia statului.
Monarhia a rămas singura soluţie viabilă într‑o perioadă în care conta viteza de decizie. Organizarea ateniană sau romană era perfectă doar pentru oraşe‑stat. Cum mijloacele de transport nu asigurau o deplasare rapidă, aducerea unor mulţimi după modelul atenian ar fi fost imposibil de aplicat. Religia creştină a venit să confere deciziilor politice o aură sfântă. Umanismul şi iluminismul au început să clatine sistemele de valori medievale. Intelectualii au început să cultive ideea că republica trebuie să înlocuiască arbitrarul regal şi raţiunea trebuie să fie noua divinitate. Revoluţia franceză a demonstrat falsitatea noii căi, dar a fost nevoie de atrocităţile guvernării iacobine pentru a se înţelege importanţa echilibrului în viaţa politică după model britanic şi american. Gânditorul britanic Thomas Hobbes scria că doar puterea regală poate să evite războiul civil, dar monarhul este puternic doar prin avuţia şi calităţile tuturor locuitorilor statului.
Secolul al XIX‑lea a oferit omenirii două forme de organizare politică: monarhia constituţională şi republica. Politicienii români, care prin cultură erau conectaţi la valorile universale, au adoptat în discursuri una din cele două căi, Franţa rămânând principala sursă de inspiraţie. Alegerea monarhiei constituţionale în 1866 a fost soluţia optimă pentru a se asigura o dezvoltare modernă a tânărului stat. În plus, domnitorul Carol a ştiut să asigure un echilibru perfect între partidele politice gata oricând de derapaje periculoase. Introducerea rotativei guvernamentale a însemnat un mare pas spre a menţine o pace socială şi politică după model britanic şi american, adică puterea să fie încredinţată doar membrilor din două partide politice mari. Din punct de vedere teoretic, era cea mai bună soluţie de organizare. Popoarele latine au prostul obicei să împingă lupta pentru putere spre soluţii extreme, istoria Franţei sau a Spaniei fiind plină de exemple.
Republica a fost adusă prin voinţa lui Iosif Stalin şi a liderilor comunişti din România în decembrie 1947. Modelul de organizare nu era rău din punct de vedere teoretic dacă s‑ar fi copiat sistemul american şi valorile drepturilor omului. Sistemul comunist nu permitea decât un model totalitar, depăşind cu mult orice represiune din timpul defunctelor monarhii. Cum alegerile erau organizate de un singur partid şi nu exista o reală dezbatere asupra problemelor societăţii şi asupra calităţii indivizilor propuşi să fie conducători, practic n‑a existat republică în afară de un termen golit total de conţinuturi. Aducerea la conducere a muncitorilor şi a politrucilor a demonstrat valabilitatea tezei marelui psiholog Gustave Le Bon că un regim socialist (comunist) este condamnat la decădere şi pieire din cauza lipsei valorilor preocupate de progres în diferite domenii.
Se poate pune întrebarea despre forma de guvernământ ideală pentru România contemporană. Nu sunt decât două soluţii potrivite: republica sau monarhia constituţională. Nu trebuie să fetişizăm forma de guvernământ şi încrederea oarbă în puterea legilor. Marea problemă a României rămâne lipsa de caracter a conducătorilor de la toate etajele puterii deoarece, la nivelul mentalităţii populare, singura cale de afirmare socială ar fi ocuparea unei funcţii din care să obţii rapid o avere frumoasă. Nu suntem departe de mentalitatea fanariotă atât de bine descrisă de Nicolae Filimon în primul roman românesc, Ciocoii vechi şi noi. Societatea contemporană are o mare problemă la nivel de instabilitate în luarea deciziilor. Legile se aplică după cum vrea fiecare sau nu există regulamente de aplicare. Autorităţile au mania de a controla tot în loc să aibă preocuparea de a îndruma dezvoltarea ţării. Obsesia legiferării în orice situaţie duce la elaborarea unor legi care duc la supraimpozitarea celor care plătesc corect taxele pentru a asigura privilegiile altora. Schimbarea repetată a legii fundamentale nu reprezintă o soluţie organizatorică pentru îmbunătăţirea vieţii economice şi sociale din România.
Fericirea românilor nu trebuie legată de forma de guvernământ. Trebuie să se schimbe în primul rând caracterul întregului popor, dar procesul, constata psihologul Le Bon, durează chiar secole, astfel
încât obsesia dependenţei de stat, cultivată obsesiv în timpul comunismului, să dispară. Nu trebuie să ne punem mari speranţe în eficienţa Parlamentului, deoarece această instituţie colectivă ce reprezintă voinţa poporului se remarcă printr‑o încetineală exasperantă în epoca globalizării. Obsesia pentru putere reprezintă un mare pericol pentru stabilitatea României şi o problemă fundamentală ar fi lipsa unui instrument care să pună capăt unui astfel de fenomen. Orice mic lider de sindicat sau om politic poate să oprească trenurile, energia electrică sau un sistem informatic. Şcoala trebuie să se implice în formarea unor tineri care să adopte libera iniţiativă, colaborarea şi valorile morale. Problema este că masele populare preferă vechile principii şi se lasă mituite cu pomeni electorale constând din produse alimentare ieftine. Televiziunile nu fac decât să cultive false valori sociale şi aduc în centrul atenţiei probleme lipsite de importanţă. Nu mai discutăm despre ideile răspândite prin muzică şi film, total împotriva drepturilor omului, familiei şi moralei creştine. Dacă ar fi să mă raportez la ideea sfârşitului lumii din scrierile lui Dimitrie Cantemir, acum avem forma ideală de sfârşit a civilizaţiei.
În concluzie, România nu are de ales decât între două forme de guvernământ şi regimul politic trebuie obligatoriu să fie cel democratic. Fiecare cetăţean trebuie să‑şi caute fericirea cât mai departe de mila statului.
Bibliografie minimală
Le Bon, Gustave, Incertitudinile prezentului, Institutul European, Iaşi, 1996.
Le Bon, Gustave, Psihologie politică, Antet.
Socaciu, Emanuel‑Mihai, Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, Polirom, Iaşi, 2001.