Ecouri ale unirii din 1859 în Spania
Unite cândva ca state limitrofe sub sceptrul Romei, alăturate peste secole luptei împotriva turcilor, Spania şi România s‑au regăsit una pe alta în contextul complicat al chestiunii orientale. De la celebrarea victoriilor lui Iancu de Hunedoara în regatul spaniol şi la elogierea voievozilor români în preajma bătăliei de la Lepanto la călătoria lui Mihail Kogălniceanu în Spania trecuseră câteva secole când pe cerul politic european problema moştenirii Imperiului Otoman şi a viitorului statelor aflate sub ocupaţia lui a creat o sumedenie de frământări diplomatice, politice şi militare. Primul stat care a dorit rezolvarea acestei situaţii în favoarea lui a fost Rusia. Prin urmare, în 1853, a izbucnit războiul Crimeii care a durat până spre finalul anului 1855 când marile puteri europene venite în sprijinul turcilor au forţat Rusia să se recunoască învinsă. După cum bine se ştie, la Congresul de Pace de la Paris din 1856 s‑a hotărât ca prin mijlocirea unor întâlniri cetăţeneşti, locuitorii principatelor române Moldova şi Ţara Românească să fie consultaţi cu privire la viitorul pe care îl doresc pentru ţările lor. Pe baza acestor rezultate, Convenţia de la Paris a decis în 1858 organizarea de alegeri în fiecare dintre cele două principate, candidaţii fiind dintre pământeni (şi nu prinţi străini, aşa cum ceruseră românii). Inteligenţa politică a elitelor româneşti sprijinite şi de cercurile revoluţionare europene a făcut ca un singur om să fie ales domnitor în ambele ţări: colonelul Alexandru Ioan Cuza. Era primul pas şi cel mai important pe calea unirii ţărilor române.
Toate aceste evenimente au stârnit multe reacţii în întreaga Europă şi nu doar din partea statelor direct interesate cum erau Rusia şi Austria. Societatea şi guvernul spaniol au fost şi ele la curent cu problema orientală şi s‑au declarat îngrijorate pentru viitorul poporului român. Războiul din Crimeea a atras atenţia Spaniei în primul rând pentru că guvernele de la Londra şi Paris au cerut autorităţilor de la Madrid să se implice cu 10 000 de soldaţi în războiul împotriva Rusiei şi în al doilea rând pentru că marii comercianţi agricoli spanioli vedeau în acest război o mare oportunitate de a face profit în condiţiile unei recolte bune în Spania şi a uneia proaste în restul ţărilor implicate. În vara anului 1853, Spania, preocupată de efectele războiului şi de siguranţa rutelor comerciale şi a insulelor Baleare, îl trimite pe generalul Prim în Turcia, în calitate de observator. După începerea războiului, pe baza notelor acestuia, Spania îşi reafirmă neutralitatea. Rapoartele săptămânale trimise guvernului din Madrid pe durata conflictului reflectau o preocupare continuă legată de situaţia locuitorilor celor două principate române aflate fără voia lor în zona de război.
După finalizarea războiului şi după parcurgerea tuturor etapelor cu privire la noile alegeri din cele două principate, reacţii puternice de solidaritate cu românii au apărut în presa catalană, în special în ziarele El diario de Barcelona şi El Telegrafo. Pe 7 ianuarie 1859, cotidianul catalan scria următoarele cu privire la situaţia românilor, criticând intervenţiile Austriei: Tulburările care izbucnesc şi care vor mai izbucni încă multă vreme de acum încolo în provinciile turceşti limitrofe Austriei demonstrează nemulţumirile pe care le produce politica sa şi menţionând că ele se exercită asupra unui popor de aceeaşi rasă (cu referire clară la latinitatea popoarelor român şi spaniol). La începutul aceluiaşi an, un alt ziar spaniol, El Telegrafo, denunţa vehement intervenţiile austriece asupra românilor în încercarea de a influenţa alegerile din luna ianuarie 1859. La 23 ianuarie, ziarul anunţa: Adunarea Moldovei prezidată de mitropolit şi bucu­rându‑se de participarea întregului corp consular a ales în unanimitate ca domn pe colonelul Alexandru Cuza. Numirea sa a fost bine primită, în mijlocul celei mai depline armonii. Adunarea a declarat din nou în faţa puterilor străine că doreşte pe mai departe realizarea unirii. Ziarele iberice salutau cu bucurie înfăptuirea dublei uniri din 24 ianuarie 1859, El Telegrafo preluând un articol din ziarul Norte care anunţa bucuria prilejuită în rândul românilor de actul înfăptuit al unirii. Acelaşi ziar răspundea opiniilor austriece care contestau unirea, argumentând că: Manifestarea opiniei moldovenilor şi muntenilor a fost îndeajuns de unanimă şi solemnă pentru ca o putere străină care nu obişnuieşte să ţină seama de spiritul popoarelor să o poată combate. Pe 23 februarie, El Diario de Barcelona răspundea cererilor de la Istanbul de a fi anulată dubla unire: Falsele interpretări care tind să subestimeze voinţa poporului român nu mai sunt admisibile. Domnitorul Cuza a fost invitat să convoace adunările principatelor pentru ca, împreună, acestea, să poată duce până la capăt importanta misiune care le‑a fost încredinţată: aceea de a aşeza prima piatră a statului român şi ca, în sfârşit, unirea să fie cu adevărat realizată. Dacă acest fapt se confirmă, el va constitui o nouă dovadă a instinctului neînfrânt care conduce popoarele române la unire.
De asemenea, trimişii spanioli la Istanbul au comunicat guvernului de la Madrid, în mod constant, despre lupta diplomatică desfăşurată în capitala Imperiului Otoman, dusă de români pentru recunoaşterea dublei uniri.
Triumful reprezentat de unirea din 1859 a fost primit favorabil în Spania, unirea fiind privită ca o binemeritată răsplată pentru un popor care a aşteptat şi luptat timp de secole pentru a‑şi redobândi drepturile şi libertăţile atât de necesare pentru a se afirma ca un membru al concertului naţiunilor europene.
2012-02-12T16:00:00+02:00