ADRIAN MICHIDUTA125 de ani de la naştere
ION PETROVICI,
METAFIZICIAN ŞI LOGICIAN

Ion Petrovici, unul dintre filosofii  români reprezentativi din perioada interbelică, a dus mai departe spiritul maiorescian în filosofia românească.
„Elev strălucit al lui Maiorescu – nota Vasile Băncilă –, el a fost mai original în filosofie decât predecesorul său şi, mai ales, beneficiind de altă epocă din evoluţia noastră culturală, ar fi putut da o sinteză complet încheiată”.
Născut la 2/14 iunie 1882, la Tecuci, oraş din Moldova de Jos unde şi-a făcut studiile generale, pe cele liceale şi universitare le-a făcut la Bucureşti; obţine licenţa în drept (1903) cu teza Noua şcoală penală şi în litere şi filosofie (1904) cu teza O problemă de filosofie.
În 1905 îşi trece examenul de doctorat cu teza Paralelismul psiho-fizic susţinută la Universitatea din Bucureşti, fiind primul doctor în filosofie cu titlul obţinut în România. Timp de două semestre, s-a specializat în filosofie în Germania la Leipzig, cu Wundt şi Volkelt, fiind numit apoi în 1906 conferenţiar de filosofie la Universitatea din Iaşi, iar din 1912, profesor de Istoria filosofiei moderne şi Logică, de unde în 1940, este transferat la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere şi Filosofie, unde va preda Istoria filosofiei moderne de la Leibniz la Schopenhauer.
A debutat cu un volum de poezii, la 16 ani, în revista Arta şi literatura română a unchiului său, N. Petraşcu, iar în 1902 îi apare volumul de versuri Un colţ de viaţă. În aceeaşi vreme i se joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti piesa într-un act O sărutare, găsită „excelissimă” de Caragiale.

2007-06-21T16:00:00+03:00